Cezar STRATON

Partinică (sau corporatistă). Lupu’ o prinde pe Scufiţă în pădure: - D-ră, ai două opţiuni: fuziune sau… absorbție!

Destin.“Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună - am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav - ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui terorii istoriei.” (”Noaptea de sânziene”, Mircea Eliade)

Sex.“Nu vreau să fiu președintele unui partid care, ca să zic așa, are un sex incert pe scena politică.“ (Crin Antonescu)

Love story(cu premeditare). ”Din clipa-n care juna soţioară /S-a măritat cu moşul său iubit, / A strâns la sân şi omul potrivit / Să-i şteargă lacrima de văduvioară!” (Petre Ion Florin Vasilescu)

Sonetul XCII.(But do thy worst to steal thyself away). „Fă răul cel mai rău să scapi de mine, / Căci eşti pe viaţă proprietatea mea, / Iar viaţa cât iubirea ta va ţine, / Fiindcă depinde de iubirea ta. / Nici că mă tem de răul cel mai mare, / Când pot să mor şi de cel mai mic rău. / Aşa obţin o şi mai bună stare / Decât cea depinzând de moftul tău. / Nu poţi să mă răneşti, căci eu depind / Cu viaţa, de-al tău suflet schimbător. / O, fericit e rostul ce-am găsit, / Ferice să te am, dar şi să mor! / Ce poate fi perfect şi fără pată? / Poţi să mă-nşeli şi n-am să ştiu vreodată.” (W. Shakespeare, traducere de Adrian Vasiliu)

Rețete adaptate. La o clinică de tratament pentru bătrâni, înainte de a se interna, bătrânii trebuiau să treacă pe la un medic, care le dădea sfaturi în funcţie de boală şi buzunar. Intră primul bătrân. – Ce pensie ai? – 3500 de lei. – De la masă să nu-ţi lipsească friptura, sticla de vin şi fructele tropicale. Al doilea bătrân avea o pensie mai modestă, de doar 1.000 de lei. – De la masă să nu-ţi lipsească legumele, îi spune doctorul. Al treilea bătrân avea o pensie de doar 500 de lei. Doctorul, deja plictisit: – Tataie, aer, cât mai mult aer și plimbări lungi, lungi!

Groza (Petru). Despre acest ”tovarăș de drum blond, sportiv, fără griji de niciun fel”, Avram Bunaciu (fost acuzator la Tribunalul Poporului, ulterior ministru în două rânduri, apoi marginalizat de Ceaușescu) scrie în memoriile lui: ”deși avea deja 60 de ani la 23 august 1944, Groza arăta foarte viguros și devenea un interlocutor agreabil dacă discuția era despre ”femei și multe anecdote”. Nu se jena să se laude cu marile lui însușiri de bărbat chiar la 72 de ani, în vara lui 1956, povestindu-ne mie și lui Sadoveanu isprăvi ale lui care nu pot fi trecute pe hârtie. ”Bietul Petru, bietul Petru, numai cu de astea se ocupă”, spunea Sadoveanu, dând din cap. (...) Un om care n-a avut niciodată îndoieli, mustrări de conștiință. N-a citit nici în tinerețe, o spunea el însuși fără pic de jenă, nu citea nimic nici la bătrânețe. El refuza să știe că e deja bătrân, senil de multă vreme, fugea de bătrânețe, fugea de el însuși. Întrebat cum se împacă eterna lui bună dispoziție cu decretele ce băgau oameni nevinovați în pușcării și îi sărăceau pe țăranii pe care el pretindea că-i reprezintă, Groza se scuza invariabil cu fraza: ”Ce pot să fac eu, asta-i politica partidului, el guvernează, el decide!” Bunaciu scrie că Groza n-a schițat niciun protest, nici măcar n-a cerut explicații atunci când au fost înlăturați din demnități și încarcerați Gh. Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker ș.a. După alte mărturii credibile se pare că Petru Groza a intervenit totuși în câteva astfel de împrejurări, cu efecte salutare.

Baladă.  Balada ziselor mărunte: ”Știu musca-n lapte de-a picat, / știu rang pe haina omului, / știu de-i senin ori înnorat, / știu bine rodul pomului, / știu după clei de soiul lui, / știu lucrurile ce-s de-un hram, / știu cine-i harnic ori haihui, / știu tot, de mine habar n-am. / Știu haina după epolet, / știu orice rasă monahală, / știu pe stăpân și pe valet, / știu pe măicuță după poală, / știu hoțul după ciripeală, / știu cine-i lacom la bairam, / știu unde-i vin ori bute goală, / știu tot, de mine habar n-am. / Catâr, catârcă știu ce mi-s, / știu câte poartă în spinare, / știu de Belet și de Beatrice, / știu pe abac o adunare, / știu de-amăgiri și de visare, / știu pe husit de ce-i infam, / știu Roma ce putere are, / știu tot, de mine habar n-am. / Prințe, știu despre fiecare, / știu după chip orișice neam, / știu că de moarte nu-i scăpare, / știu tot, de mine habar n-am.” (François Villon - în românește de Dan Dănilă)  

Meniu ”la munca câmpului”.Activitățile din câmp (lucrări agricole, campania de fân, lucrul la pădure) presupun deplasarea de acasă la locul de muncă pentru o perioadă mai lungă decât intervalul dintre mesele zilei. În aceste condiții se pregătesc felurile de mâncare din timp, se pun într-o traistă sau într-un coș și vor fi consumate, pe rând, la orele de masă. Pentru o zi completă de muncă, din zori şi până seara (”o zi lumină”), se parcurge următoarea succesiune de mese: Dimineaţa, la orele 5.00-6.00, cei mai mulți gospodari nu mâncau nimic. Cei care o făceau, luau o cană cu lapte şi o gustare de brânzeturi (caş, urdă), cu ceapă. ”Prânzul cel mic”, la ora 9-10, completa necesarul de hrană cu: ouă fierte, brânză cu smântână, iaurt cu mămăligă (călduţă încă, pentru că a fost făcută de dimineață) sau cu pâine, pâine unsă cu gem sau poverlă. ”Prânzul cel mare”, la ora 13-14, era urmat de o binemeritată pauză de odihnă. Pe o pătură sau un țol se întindea un ștergar curat şi se aşezau felurile de mâncare pregătite tot de dimineaţă: ciorbă (de cartofi, cu legume, cu dreseală), tochitură sleită, brânză bătută, mâncărică de cartofi sau de fasole, cu salată sau murături. Chindia, la ora 16-17, era cu ce a mai rămas de la prânz. Seara, masa se lua de obicei acasă, pe la 19-20. Se consuma lapte, alte preparate lactate de casă, cartofi prăjiţi etc. (V. Avădanei)

Dilemă paternă.Fiul dă telefon din Paris familiei din Botoșani și-și anunță părinții c-a hotărât să se căsătorească: le va trimite bilete de avion, spunându-le totodată că-i așteaptă cu o mare surpriză. Mama, curioasă, îl roagă-n lacrimi să-i spună, totuși, ce surpriză le va face, „să știm și noi cum să ne pregătim”. După multe insistențe, băiatul îi spune: – Mami, aici, la Paris, sunt alte mentalități, progresiste. Mă însor cu Gheorghe, cu care am plecat din Romania, cu el am relații încă din clasa a XI-a… Mama și-a pierdut cunoștința. O găsește soțul, o readuce la viață și îi zice: – Marie, las-că-l iau eu în primire, că doar n-o să ratăm căsătoria unicului nostru copil, care-i mare balerin la Paris! Își sună fiul, care-i zice: – Ce-i tată, „tu est tombe du lit”?, pardon că-ți vorbesc franțuzește… – Măi Ionele, să nu lungim vorba! Am lămurit-o pe maică-ta că, na… timpurili s-au schimbat și tu vei trăi într-o țară mai civilizată și progresistă, ca Franța. Dar ca s-o liniștesc și mai bine, spune-mi așa, ca-ntre bărbați: eu ce costum și ce floare să-mi pun, de socru mare sau de socru mic?

Constatare de hobbit.” Îmi plac miresele și călugărițele, / Botanistele și superfițele / Ce-și machiază pîn' și rochițele / Scurte cum le poartă, inocente, fetițele. / Îmi plac cum se pun vedetele capră / Ca să le scrii pe fese tot ce îți crapă / Prin cap. Iar ele țipă: Știu ce ai scris, / Dar ești pe sens interzis...” (Emil Brumaru)