Cezar STRATON

Maria(Voichiţa). Se pare ca tânăra domniță – prizoniera lui Ştefan după expediţia din 1471 a acestuia în Ţara Românească – moștenise frumusețea tatălui său, fapt vizibil și în portretele din frescele bisericilor, pictate mai târziu, când era deja doamna țării și mama moștenitorului tronului. Crescând la curtea de la Suceava, Ștefan s-a îndrăgostit de ea, deși copila nu avea mai mult de 12-13 ani, iar el aproape 35 de ani: „Aice se vede că farmecul fiicei lui Radu prinse în laț simțirile lui Ștefan, care începu a umbla după ea. Probabil că după timpurile de atunci și fiind încă și prinsă, o luă de concubină, și alipindu-se tot mai mult de ea, se desfăcea de legiuita lui soție. Nici un document nu ne-au păstrat știri asupra luptei interesante între o soție delăsată și o fericită rivală. Pasiunile pe atunci erau mari, inima stăpânea totul și cugetarea asculta de ea. Fiind dat caracterul cel energic al lui Ștefan, înaintea voinței căruia toate piedicile trebuiau să se plece, credem că Maria (din Mangop, soţia lui Ştefan, n.n.) mai mult a plâns decât a luptat“, scrie A.D. Xenopol.

Merkin. Perucă pentru zona pubiană, scurtată – încă din sec al XV-lea – de prostituatele care-şi rădeau părul pubian, în scopul de a elimina păduchii sau pentru a acoperi semnele lăsate de sifilis. Primele „peruci” au fost făcute din păr de la oameni sau animale. Azi sunt folosite drept costumaţie sexy sau în scopuri fetişiste. Creatorul Gianni Versace a utilizat merkinuri într-o prezentare de modă din anul 1992. Merkinurile moderne sunt de obicei podoabe pubiene elegante, acoperite cu paiete şi purtate de dansatoare sau stripteuze, care utilizează şi alte accesorii pe corpul lor, altfel complet dezgolit, cum ar fi ciucuri sau decoraţiuni adezive pe sâni pentru a-şi camufla sfârcurile. Merkinurile se lipesc pe corp fie cu adezivi lavabili speciali, fie prin coasere pe chiloţi tanga transparenţi.

Afacere. De ce o blondă crede că în vremuri de criză economică prostituția de lux e o afacere bună? – O ai, o dai pe bani buni și încă o ai...

Replici.– Pe cine așteptați, domnișoară? – Pe altcineva, domnule!

Amintire. ”Divina mea bucătăreasă, / O unguroaică durdulie, / Avea un păr ca de mătasă / Și ochii plini de poesie. / Părea o drăgălașă zână / Din basme-aevea întrupată; / Spre a-mi găti, cu alba-i mână / Cea mai superbă marinată. / Îndură-te, crudelă Roză! / Fii milostivă și cuminte; / Voiesc să uit a vieții proză / În sărutarea ta fierbinte. / Dar ea ne-ndurătoare, rece, / Mi-a zis: "La mine am bărbat, / Nem larmă, altfel mine place, / Eu spui lui Ianoș ce-ntâmplat". / S-a dus infama, făr-o vorbă, / Dar mi-a lăsat ca amintire / În ziua aceea, chiar în ciorbă... / O buclă blondă și subțire!” (Publicată în 20 noiembrie 1896 și semnată Sandernagor - era pseudonimul lui George Ranetti, de care pe Caragiale îl va lega o strânsă prietenie)

Pitici.1. O frumoasă tânără se plânge managerului general: - Șefuʼ, colegul meu de birou mă agresează verbal în fiecare dimineață. – Cum așa? – Când intru în birou, îmi spune mereu că miros frumos. – Și ce-i cu asta? E doar un compliment delicat... – Da, dar vedeți... El este pitic! 2. Un pitic, în tramvai, stătea, în picioare lângă o domnișoară înaltă, ce se ținea de bară. La un moment dat, înaintea opririi în stație, o întreabă: - Vă dați jos? – Da, răspunde aceasta. – Dar cu ce vă dați, că tare fain miroase!?

Opreşte-mă la tine!”Opreşte-mă la tine, când o să-mi vină criza / De a pleca departe făr’ aparat de bord – / Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza, / Cu lacrimile tale adu-mă de acord. / Aprinde-încălţămintea, ce drumului o cere / Cu gânduri înnodate şi pumnul pe toiag / Şi din tulpina albă a boiului de miere / Fă-mi piedici iscusite, să mor la tine-n prag. / Ia-mi penele din aripi, când numai lângă tine / Regenerez sorbindu-ţi mirozna din pafta – / Şopteşte-mi indulgenţe hristo-elefantine / Şi leagă-mă de scaun cu anemia ta. / Ajută-mă o clipă, când zorile mă strigă / Sărută-mă domestic, sau crâncen, ca un drog / Mai fierbe nişte lapte, mai fă-mi o mămăligă, / Opreşte-mă la tine – opreşte-mă, te rog.” (Gheorghe Azap)

Anglia.Caleașca regală cu 2,75 tone de aur, diamante și alte pietre prețioase face peste 3,6 milioane de euro. Câte țări a jefuit Anglia pentru această trăsură? Cea mai bună descriere a englezilor o face Oscar Wilde: ,,Anglia are doar trei lucruri care o fac faimoasă: ceaiul, whisky‐ul și cărțile mele... Ceaiul este chinezesc, whisky-ul scoțian și eu sunt irlandez... ei nu au creat niciodată nimic, doar iau de peste tot!"

Zacuscă.”Cleuța, nevasta celor doi veterinari, / Avea talia subțirică, țîțele mari / Și la cur rea de muscă. / Dar făcea cea mai bună zacuscă / Din ciuperci, mai cu seamă din hribi. / De-aceea bărbații se purtau milostivi / Cu poftele ei / Și-i cumpărau baticuri bălțate și mulți cercei / Și-o duceau la spectacole date de-Ansamblul <Ciprian Porumbescu>, / De la Suceava, după cum era și firescu. / Și seara se-ntorceau la clasa întîia, cu-acceleratul, / Să dărâme cu dînsa, iar patul! / Căci i-au spus-o pe față / Că-s amîndoi la același borcan de dulceață...” (Emil Brumaru)

Rătăcire.”Vezi tu, fiul meu, noi ne-am rătăcit. Omenirea merge pe un drum greșit, un drum foarte periculos. (…) Omul s-a apărat totdeauna contra altor oameni, contra naturii înconjurătoare. Totdeauna a violentat natura. Și a ieșit o civilizație bazată pe forță, pe putere, pe frică și dependență. Tot ceea ce se chema progres tehnic nu a servit niciodată decât pentru a produce confort, standardizare și arme pentru a păstra puterea. Noi suntem sălbatici, folosim microscopul ca pe o bâtă. Este greșit. Sălbaticii au o viață mult mai spirituală. Din fiecare descoperire ştiinţifică noi facem imediat un rău. Cât despre confort, un înțelept a spus ca păcatul este tot ceea ce nu este necesar. Dacă este adevărat, toată civilizația noastră se fondează pe păcat. Am ajuns la o discordanță și la un dezechilibru teribil între dezvoltarea materială și cea spirituală. Cultura noastră sau, mai degrabă, civilizația noastră este grav bolnavă, fiul meu. Tu crezi ca s-ar putea studia problema și afla o soluție? Poate, dacă n-ar fi atât de târziu. Prea târziu.” (Andrei Tarkovsky, n. 4 aprilie 1932 – scenariu pentru filmul “Sacrificiul”)

Uneori(…). ”E-atât de bine uneori să fii arbore / să-ți înfigi în piatră și ființă și gând, / să binecuvântezi statornicia, / iar, când unii te cred mort, să izbucnești miracol de flori / și să foșnești, liber, în vastul cutreier al zorilor / și să foșnești în asfințit ca o mare, / să te dezlănțui plenar atunci când vara te cuprinde-n brațe. / E-atât de bine uneori să fii arbore / și atunci când încrederea ți s-a tocit prea mult de stele (sau de oamenii din jur!? – n.a.) / sau simți că ceva nu e în regulă / Să-i faci cu ochiul trăznetului, și să-l chemi: / vino... mie-mi ajunge” (Vasile Nicolescu, ”E-atât de bine, uneori, să fii arbore!”)