Cezar STRATON

Pizza.”Îmi place atât de mult pizza mea, de fapt, am început să cred în delirul meu că şi pizza mea mă iubeşte la rândul ei. Am o relaţie cu această pizza, chiar o aventură.” (Elizabeth Gilbert) ”Nu există sentiment mai plăcut în lume decât o cutie de pizza caldă pe picioare.” (Kevin James) ”Pizza seamănă foarte mult cu sexul: când e bine făcută, e delicioasă, iar când nu e chiar atât de bine, e oricum mai bună decât deloc!” (Anonim)

Dilemă.26/II. 2018 (în Bucureștiul ocupat de germani – n.a.) Seara la Coșbuc: ”Într-o dimineață ordonanța, cu ghetele la dl locotenent. Dl locot. se întinde încă mereu sub plapumă și-i dă: – Mă, Nicolai, să-mi spui tu mie ce-i fututul: muncă ori plăcere? – Păi, să trăiți, domʼ locotenent, de-ar fi muncă, ai lăsa-o în sama mea! – Hahahahaha! Pezevenchiule! – și-i dă un bacșiș. Pe urmă, la popotă, un râs ca acela la masa celor tineri, încât și dl colonel vrea numaidecât să știe ce e de râs. – E cam decoltată gluma, domn colonel! – Ei, vorba-i numai dacă e sărată! – Sărată, sărată! – strigă toți deodată. Și i-o povestesc și dlui colonel și dl colonel se zguduie de râs și numaidecât cere să vie ordonanța dlui locot.: – Mă pezevenchiule! – și-i mai dă și el un bacșiș. Se zguduie de râs dl colonel și-n drum spre casă, hai să-și cerce și el ordonanța. Cela vine cu ceașca de cafea neagră: – Ei, Ioane, ce-i când dormi cu o fată? Muncă-i ori plăcere? – Trăiți, nu știu, nu-nțeleg! – Cum nu-nțelegi, bre? Fututul ce-i, muncă ori plăcere? – Trăiți, mi-i rușine… – Cum rușine, prostule, dacă te întreb – și dl colonel e adânc consternat de prostia naivului de Ion! – Trăiți, mă tem că v-iți supăra… – Bre, iacă pe cinste că nu-ți fac nimică, orice-ai spune. – Trăiți, domn colonel, fututul cu dna colonel e o muncă, dar cu domnișoara matale – o plăcere!” Păcat, de 1000 de ori păcat că trebuie să fug la popotă – mă rog – sunt ”șef de popotă” – la serbarea revelionului boș (german – n.a.)! Amin. (Leca Morariu, Jurnal 1909-1919)

Test.Domnule Straton. Referitor la experiența din metrou a marelui violonist Joshua Bell, - care o făcea, în acel clip, pe cântărețul sărac, pe instrumentistul ”cerșetor” - trebuie să vă mărturisesc un episod asemănător pe care l-am trăit, tot în calitate de violonist, dar și de actor de film studențesc, în rol de ”cerșetor muzical”, la gura de metrou de lângă cimitirul Bellu din București, unde, conform scenariului, am interpretat balada lui Ciprian Porumbescu, și am fost filmat cu o cameră ascunsă timp de o oră. Am fost recompensat ca și ”cerșetor” cu mai multe monede și bancnote în quantum total de 50 de lei. Sumă pe care am dăruit-o, firește, echipei de studenți care filmau pentru examenul de anul întâi. Doar două doamne m-au recunoscut (ce-i drept, purtam barbă și bineînțeles, eram îmbrăcat într-un costum degradat), ele mi-au lăsat în cutia deschisă a viorii mai întâi câte un leu, au făcut câțiva pași, le-am auzit comentând: „ - ... vai ce rău a ajuns săracu Radu Gheorghe!...” după care s-au întors și mi-au mai lăsat câte 5 lei ! Oare doar atât să valoreze o carieră de actor, fie el și trecut pe... linie moartă? Cu drag! Radu Gheorghe. (Un comentariu al politalentatului actor Radu Gheorghe, despre care vă asigur că vom mai auzi). Pe scurt: despre condiția artistului, într-o societate materialistă, incultă și... grăbită!

Geografie.Seara asta... citind cu plăcere cărțile dăruite mie, recent, de marele ziarist român Igor Butnaru (de la ”fosta” România Liberă), am găsit, acolo, în cartea de memorii a lui Igor... și o excelentă, inedită poezie a poetului George Stanca. Cartea lui Igor e publicată în anul 2001. Mi se pare faină poezia lui George Stanca, dăruită de George lui Igor... mizând/jucând pe geografie. De fapt pe talent, pe improvizație... E o poezie de citit/înțeles, numai pentru cei care au simțul umorului. Cetiți: ”Ah, jună Agnită, eu te-am iubit tare / Când clujeam căpița... mi-era vânjul tare / Te-am visat, fetească, într-un grup de iele / Alergai prin ploi, aiudă păn-la piele / Când mi s-a dus visul, eram hunedoară / Negru-antracit... un abanos de cioară / Aruncat... de silă, într-o baltă albă / Și pe pieptu-mi negru... mi-au lăsat o salbă... (...) Iar acum, măi nene, tu să tot trăiești / Cu burta la soare, să... vitan-bârzești / Giuleștind la giusuri dulci, de clementină / mângâiat alrene de o colentină / Jună... albă-n plete, blondă și suavă / Jurilovcă-n plete... cu ochi de suceavă / Mijloc... mediașul, satul lung... femur... / de trei ori pe ceas... îmi vine s-o fur / Sâni de piatra-neamț, buzău, micșunele / De m-apucă pohta să muscel din ele... / Ia-le, doamne, că intr-un belele”. P.S. ...dacă nu v-o plăcea / nu e vina mea (ca să fac și eu... o... biată... rimă). (7 februarie 2019)

Viață.”Viața este dură / Oamenii e fiare / Faptele vorbește / Scapă cine moare!” (Dan Mucenic) In memoriam.

Manuale.(sau... despre arta de a te ghiftui pe gratis) Ultimele două secole sunt însoțite de o creștere a puterii și a influenței „criticilor de presă gurmanzi”: ei conciliază, diplomatic, literatura tehnică (rețetele), literatura poetică (ah, plăcerile, dragilor!). Astfel, precursorii ”criticilor culinari”, cei gen La Reynière și, apoi, marele Brillat-Savarin, nu scriu doar ghiduri culinare, ci oferă și sfaturi despre cel mai igienic, sănătos mod de a mânca. Dar fără a se pune rău ori, fără  să fie, cumva, în contra a ceea ce noi numim azi ”sponsori”: ei, acești ”critici alimentari” – un soi de  ziariști pofticioși, ori inspectori DSP de azi, dar creditați, vezi Doamne, cu darul, harul de a da un verdict serios nu atât despre sănătatea mâncării – Salmonella din maioneză făcea ravagii în sec. XVIII-XIX! – ci doar asupra gustului mâncării testate, controlate. Sigur că ei profitau discret, din plin, de ”gratuitatea” oferită de restauratorii ”inspectați”. Exact ca azi (”pachetul pus în portbagaj, după inspecție”). Într-o scrisoare personală, un astfel de ”inspector al gustului” îl chiar felicita sincer – prin 1897 - pe pre-opinentul său, care criticase – în altă gazetă, de opoziție - pulpa de miel de la restaurantul parizian vizitat de amândoi, pe rând, dar criticată de el, de primul cronicar, apoi lăudată de al doilea ”ziarist-inspector”. Îi mărturisea - nu știu cât de sincer... dar onest, cu cuvintele: ”Te felicit că l-ai criticat. Nici mie nu mi-a prea plăcut, sincer, mielul... Dar nu puteam să-l critic. Trebuia să-l laud. E prieten cu directorul ziarului meu... și, în fond, eu acolo – și nu doar eu, ci inclusiv directorul ziarului meu - mâncăm prânzul, zilnic, fără a plăti o centimă”. P.S. Nimic nou sub soare.