Cezar STRATON

Alicante.”O portocală pe masă/Rochia ta pe podele/Şi tu între pernele mele/Clipă dulce, de-o clipă/Prospeţimea nopţii fără stele/Căldura vieţii mele.” (Jacques Prevert).

Capră. Dacă te mai prind că te duci cu ”capra aia”, divorțez – mi-a spus nevasta. Uite așa se pierd tradițiile noastre bune, de sărbători!

Pârjoale.” Cum se făceau pârjoalele bucovinene acum 150 de ani aflăm de la Kera Calița de la Locanta Jariștea: „Astăzi, cu pioasă amintire se aduce în faţa domniilor voastre numele lui Cilibi Moise, ce îşi avea taraba pe Podul Calicilor, lângă Tribunalul cel Mare, în faţa bisericii Domniței Bălaşa. Fără mirare, iubea un fel de mâncare numit pârjoalele bucovinene, feliu de saţiu care cerea timp de lucru şi grijă fără greş. Istețul Cilibi, cumpăra 1 kg de carne de porc împănată, adecă fleică, 1 kg de pulpă de vită, 8 ouă, 4 cepe albe nevătămate, o căpăţână de usturoi vânjoasă, 3 legături de mărar, 3 legături de pătrunjel, 400 ml ulei de floarea soarelui, 300 grame pesmet, o jumătate pâine albă şi 300 ml lapte. Dar cazul cel mai interesant era atunci când le pregătea tocând încet carnea, ceapa şi usturoiul, amestecându-le agale cu sarea şi piperul. Pătrunjelul şi mărarul fărâmițate la satâr, împestriţate cu 8 ouă bătute bine, cu pâinea înmuiată în lapte şi stoarsă, toate se corceau cu primul aluat. Potolit, stătea pe scaun şi forma pârjoalele în mâini, le dădea întâi prin făină, după aceea în ou şi la sfârşit în pesmetul zgrunţuros, prăjindu-le blând…” (D. S. Boerescu).

Aniversare. Am angajat o dansatoare exotică, din buric,  pentru ziua fiului meu. Soţia mea nu a fost, totuși, deloc încântată... dar e vorba de  fiul meu, îl iubesc şi, în plus... nu împlineşte el în fiecare zi frumoasa vârstă de 3 ani!

Rație.Înainte de Petru cel Mare, armata rusă era prost hrănită, cu alimente sărace în proteine (pâine de secară, pește sărat, turte de ovăz, legume fierte, etc.).Țarul reformator a creat instituția ”provianmeister” – ului (un intendent pentru alimentație). În acea vreme, rația soldatului rus avea două componente separate: hrana omului și... furajul calului său. În campaniile militare purtate în afara țării, doar furajul era asigurat: ”etica” militară a vremii considera jaful și rechizițiile forțate din teritoriile cucerite ca fiind acte firești. În interiorul Rusiei, rația cotidiană a soldatului conținea 820 gr pâine de secară, 410 gr de carne, 250 ml vodcă (o cană) și 3,27 litri de bere! În plus, primea lunar câte 6 kg de terci uscat din cereale și 820 gr de sare. Cu cât gradele militare erau mai înalte, cu atât rația era mai consistentă. Astfel, un colonel ori un general aveau dreptul la până la 50 de rații zilnice, sau – evident – contravaloarea acestora. În 1720 s-a stabilit o sumă fixă: 75 de copeici pe zi pentru sare și alte 72 de copeici pentru carne. Cumpărarea alimentelor și pregătirea mâncării era asigurată de bucătari. Hrana soldaților lui Petru conținea cca 3100 kcal. (față de 4100-4500, cât ar fi fost normal în condiții de efort și stres). Ulterior, pesmetul (ușor de transportat și de conservat) era utilizat masiv, ceea ce producea probleme digestive, diaree, sângerări, mai ales că în lungile perioade de post – peste 200 de zile pe an – carnea era înlocuită cu pește uscat și - mereu - foarte sărat și cu eternul terci de cereale. După războaiele napoleoniene, hrana trupelor s-a degradat și mai mult, iar scorbutul – cauzat de insuficiența vitaminei C – făcea ravagii: în 1821, peste 760.000 de soldați erau afectați de această boală, din care au murit peste 70.000. De altfel, mulți istorici pun eșecurile militare ale Rusiei din războaiele cu turcii din sec. XIX pe seama subnutriției și bolilor generate de ea.” (Russia beyond). Hidratare. Ca să nu uiți să bei cei doi litri de apă ziua, bea o sticlă de coniac seara!

Ambasade.Oare câte ambasade în  străinătate are Republica Moldova? Eu am căutat să mă informez și am găsit vreo 26 în Wikipedia. Dar lista nu e completă, cel puțin două, pe care le știu eu, lipsesc de pe listă... Și apropo, îmi poate explica cineva ce interese ar avea R.Moldova în Qatar, unde are ambasadă... Mă abțin să întreb  cât costă întreținerea atâtor ambasade, când  ca stat exiști preponderent din ajutoare externe, evident occidentale. Nu vreau să fiu rea, dar totuși....” (Eugenia Guzun, jurnalist). P.S. Ar fi valabil, mă tem (păstrând proporțiile) și în cazul României.

Teodoreanu(Ionel). „Gândește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine și dusă în întunericul fără fund!” – Lorelei (1935). Ionel Teodoreanu (n. 6 ianuarie1897, Iași  – d. 3 februarie1954, București), a fost unul dintre cei mai sensibili scriitori ai secolului trecut, fapt care l-a consacrat drept un cântăreț al copilăriei și al adolescenței, dar mai ales al iubirii, pe care a exaltat-o în majoritatea creațiilor sale. Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu – cu un fair-play azi dispărut între confrații de condei -  n.a. - îi menționa, printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”. 3 februarie 1954: Ionel Teodoreanu s-a stins la București. După o zi și o noapte de viscol, străzile orașului erau blocate cu nămeți, Ionel Teodoreanu pornește totuși spre tribunal, pe jos, înotând prin marea de troiene. La două sute de metri de casă, își dă seama că ziua de lucru e compromisă, tribunalul n-are să lucreze și decide să se întoarcă. Tocmai ajunsese în față prăvăliei alimentare din cartier și vede că e deschisă, se gândește să ia ceva pentru acasă...și intră. Responsabilul îl cunoaște, se salută și schimbă câteva cuvinte despre potopul de afară. Când ridică mâna arătând spre cutiile de conserve etalate sus în stelaj, omul de după tejghea își vede clientul, ca lovit de trăsnet, prăvălindu-se pe spate în mijlocul magazinului... Făcuse infarct. Așa a murit Ionel Teodoreanu, pe cumplita zăpadă din iarna aia. A dispărut ca şi cum ar fi fost înghiţit de zăpezi, ca-ntr-o imaginaţie aproape cu a lui... metaforică. O întindere albă, nesfârşită... s-a dus şi n-a mai apărut. Avea puţin peste 50 de ani.”