Cezar STRATON

Cocoș. Cocoșul e un înger văzut. (Ciaușanu, „Superstițiile poporului român”)

"Lecția de umor"."Bătălia de la Caransebeș”, din anul 1788, poate fi considerată, pe bună dreptate, cea mai imbecilă bătălie din lume. De ce? Iată faptele pe scurt. O armată austro-ungară de aproximativ 100.000 de soldați care mergea să se lupte cu turcii și-a stabilit tabăra în apropiere de orașul Caransebeș. Avangarda armatei, compusă dintr-un contingent de husari, a trecut râul Timiș în căutare de iscoade turcești. Turci n-au găsit, căci otomanii erau la mare distanță. Au dat în schimb peste o șatră de țigani care făcea pălincă. Fericite, catanele austriece au cumpărat pe loc băutura țiganilor și s-au apucat de băut. Văzând că nu li se mai întorc husarii, austro-ungarii s-au temut de ce e mai rău și au trimis pe urmele lor un grup de infanteriști. Spre ghinionul – ori norocul lor? - ăștia au dat peste contingentul de husari care era deja mangă. Foarte bucuroși de ce li se înfățișa înaintea ochilor, nou-veniții le-au cerut husarilor să le dea și lor din băutură. Ăia, nu și nu, că ei au dat bani pe ea. Ba mai mult decât atât, husarii abțiguiți bine au făcut la repezeală o barieră lângă butoaie. Cearta a tot crescut până la momentul în care un infanterist setos și-a pierdut cumpătul și a tras din pușcă, mătrășind un husar. Atunci a izbucnit nebunia și cele două tabere s-au luat la omor. În timpul bătăliei, un alt husar beat a crezut că veniseră și turcii și în consecință a început să zbiere: -Turcii, turcii! Atunci, majoritatea infanteriștilor au intrat în panică și au rupt-o la fugă, care încotro vedea cu ochii. Pentru ca haosul să fie mai mare, armata era compusă din italieni din Lombardia, sârbi, croați, unguri, austrieci și români. Evident că ăștia toți nu se puteau înțelege între ei corect, căci vorbeau limbi diferite. Situația a fost înrăutățită de ofițerii care, disperați să reinstituie ordinea, au început să urle „Halt! Halt!”, iar proștilor de soldați care nu știau germană, le-a sunat în urechi drept „Allah! Allah”. Evident că prostimea înarmată a crezut că ăștia sunt turci și i-a omorât pe loc. Cavaleria a intrat și ea în nebunie, crezând că a început lupta cu turcii și a început să ucidă pe oricine vedea în cale. Artileriștii au început să tragă și ei alandala, iar pe măsură ce se lăsa noaptea fiecare soldat trăgea în celălalt crezând că sunt otomani infiltrați în tabără. Nebunia a escaladat până în momentul în care întreaga armată s-a retras în dezordine convinsă că e urmărită de turci. Până și Iosif al doilea, - se zice - împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, a căzut de pe cal într-un izvor. Conform istoricilor Paul Bernard și Geoffrey Rogan, bătălia dintre cretini și bețivi s-a soldat cu peste 10.000 de morți, din ambele părți. Peste două zile, a sosit și marea armată otomană lângă zidurile orașului Șebeș. Muharebesi, cum numeau ei Caransebeșul... Au dat doar peste morți și răniți, și cucerirea Caransebeșului li s-a părut floare la ureche. Bătălia – idioată - de la Caransebeș îmi amintește de pericolul reprezentat de vânzătorii de răchie. Mai ales de cei din timp de pace.

Pigmei.Este aproape imposibil să înțelegi, să accepți că acești mici omuleți care sunt pigmeii pot doborî, cu unelte primitive, pot vâna animale masive, precum elefanții! Pigmeii din jungla africană urmăresc traseul familiilor de elefanți. Apoi, se ung pe corp cu fecale de elefant, ca să le înșele mirosul. Urmează zile întregi de studiu, cum am zice noi... Ei au un șef, deși la ei totul se consumă, ca hrană, în comun. Când trec elefanții, doi tineri, din spate, taie, rapid, ligamentele genunchiului din față al ultimului exemplar din turmă. Elefantul urlă de durere, încearcă să prindă cu trompa pe agresori. Ceilalți 30-40 de pigmei urlă, fac scandal, îi fugăresc pe ceilalți elefanți. Până la urmă, pigmeii îl ucid cu sulițele pe bietul elefant. Când ”gheizerul” de gaze din stomacul gigantului ucis iese în aer, pigmeii se cațără pe spinarea elefantului, fiecare încercând să-și taie bucata mai bună. Dar, ciudat, între ei nu e scandal, ceartă. Fiecare se mulțumește cu ceea ce a luat. Ba, mai mult, la urmă, și pielea cea groasă a elefantului dezosat e folosită de femeile pigmeilor, ca să facă supă din ea.” (Lewis Cotlow, ”Zanzabuku”, Ed. Stiințifică, 1969)

Poet (de porunceală). Grigore Alexandrescu era un tip integru, de o moralitate ireproșabilă, ce deținea o funcție oarecare la cancelaria domnească. Într-o vară, a fost invitat la masă – împreună cu cel ce relatează întâmplarea, Ion Ghica – de Vodă Bibescu. Autorul „Fabulelor”, în vervă, a izbutit s-o amuze copios pe soția domnitorului, care i-ar fi zis poetului să vină zilnic la prânz la masa ei și i-ar fi șoptit lui Vodă: „Numește-l îndată poet al Curții!”. Poetul n-a mai așteptat răspunsul lui Bibescu și a replicat vesel: „Să mănânc bine, e foarte bine, pot și primesc, dar să fiu poet de porunceală nici că pot, nici că primesc, Măria ta!”. Când mă gândesc câți epigoni ai fabulistului au acceptat, ba chiar cerșit - pentru un blid de mâncare - repetată porunceală ba de la Antonescu, ba de la Carol al II-lea, ba de la Dej, ba de la Ceaușescu… Ba și mai încoace, după 1990...

Home.– Ospătar, în localul vostru mă simt ca acasă. – Vă place atât de mult la noi? – Da’ de unde! Nici acasă nu mă bagă nimeni în seamă.

Alimente (”ajutătoare”). Cu cât alimentele stau mai mult pe foc, cu atât își pierd proprietățile nutritive, gustul și aroma, iar dacă se ard, devin toxice. Usturoiul, spre exemplu, un afrodiziac și un adevărat panaceu universal, devine toxic dacă la prăjit îl ardem; ceapa, un alt excelent afrodiziac și un bine-cunoscut medicament natural universal, călită peste măsură, în rântaș mai ales, din medicament și aliment devine otravă. Cele mai simple rețete afrodiziace: Ceapă roșie cu telemea și ulei. Morcov crud dat prin răzătoare cu ochiuri mari, la care adăugăm miere de salcâm. Semințe de dovleac crude ori prăjite puțin. Alune de pădure sau de pământ, sau nuci prăjite sau crude. Ceapă roșie cu două gălbenușuri crude, un pic de oțet de mere, sare și piper. Ciocolată fierbinte în care se adaugă frunze de pătrunjel mărunțit.

Dăruire.1. Nu este greu să dărui, dificil e să te dăruiești cu totul. 2. „O femeie nu poate ști niciodată dacă iubește sau nu, decât după ce s-a dăruit. E un risc veritabil, dar totuși necesar.” (E. Rey) 3. „Dragostea constă în dorința de a da ceea ce este al tău altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta.” (Emanuel Swedenborg) 4. „Dăruiește puțin atunci când dai bani, dăruiește totul atunci când te oferi pe tine însuți ca dar.” (Khalil Gibran)