Cezar STRATON

Cunoaștere. ”Cum cunoștice nu cunoști? – Recunoscând.” (C. Noica)

Obiceiuri.” Lumea a fost mult timp împărțită în trei imperii majore, de dimensiuni aproape egale, bazate pe cele trei alimente principale, grâu, orez și porumb. Dar ceea ce i-a deosebit pe oameni chiar foarte mult a fost sosul sau condimentul pe care l-au adăugat: uleiul de măsline în Marea Mediterană, soia în China, ardeiul iute în Mexic, untul în nordul Europei, o întreagă varietate de condimente în India. Rușii s-au revoltat în anii 1840, când guvernul a încercat să-i convingă să cultive cartofi; fiind obișnuiți să trăiască mai ales cu pâine de secară, au suspectat un complot care-i transformă în sclavi și îi forțează să treacă la o nouă religie; dar în cincizeci de ani s-au îndrăgostit de cartofi. Explicația este că ei au adăugat aceeași savoare acră – kislotu – specifică mâncării lor și de care au depins în cele din urmă. Fiecare popor își pune propria aromă în mâncărurile sale și acceptă să o schimbe doar dacă poate ascunde schimbarea în sine, învăluind fiecare noutate în aroma sa. Optimismul în ceea ce privește schimbarea, fie în politică, economie sau cultură, este posibil numai dacă această premisă este acceptată.” (Theodore Zeldin, ”O istorie intimă a omenirii”)

Paraziţi.„Artiştii unei ţări nu sunt paraziţii ei (nu-s pomanagiii ei, ai țării.. n.a.). Sunt judecați așa doar de cei lipsiţi de inteligenţă.” (Mircea Cărtărescu). P. S. Perfect. Dar cine pricepe asta? Cu atâția cretini la butoanele deciziei. Politice, exclusiv politice. 

Brânză.După cum au stabilit câțiva cercetători francezi, brânzeturile (Hexagonul e socotit patria lor), generează nu doar un somn bun, ci și vise agreabile.

Lalele.„Lalele, lalele, / Frumoasele mele lalele... / Cât îndrăgesc aceste flori / Cu chipul în multe culori!” - aceasta este una dintre puținele melodii în limba română care au avut un impact real la nivel internațional în anii 50. Interesant este că, inițial, nu acesta era titlul piesei și nici versurile nu sunau așa! ”Lalele” este un cântec compus de Temistocle Popa și interpretat de artistul român Luigi Ionescu. Acesta fusese realizat, de fapt, sub forma unui vals lent pentru un spectacol al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” și se numea „Gagarin”, în cinstea primului om care ajunsese în spațiul cosmic. „Piesa s-a cântat într-un spectacol-concert, dar fără succes. Luigi Ionescu, cel care era un interpret foarte apreciat de public, ieșea din scenă cu mai puține aplauze decât a intrat”, povestește Aurel Storin, pe atunci, secretar literar la „Constantin Tănase”. Ulterior, versurile au fost schimbate în varianta cunoscută și azi, iar piesa a devenit un hit peren, apreciat nu doar de nostalgicii epocii de mult apuse. Luigi Ionescu (3 aprilie 1927, Pâncești, județul Bacău - 4 octombrie 1994, București) a fost un cântăreț român de muzică ușoară de mare succes. El începe să cânte la nivel profesionist de la o vârstă fragedă (chiar din timpul liceului) la Bacău. Cunoscutul pianist Gelu Solomonescu l-a îndrumat spre Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“, unde a fost angajat aproape 30 de ani, până în 1987, când s-a retras din viaţa artistică. Pe numele său real Ludovic Ionescu, el a crescut într-o familie de funcționari. Alături de părinţii şi surorile sale, a copilărit într-o casă a fabricii Letea. De mic a fost atras de muzică. „Era plin de talent, un tălmăcitor inspirat al muzicii uşoare. Avea o voce caldă, baritonală, plină de tandreţe şi de nostalgie. Era credincios şi chema mereu divinitatea lângă el, pentru momente speciale (...) Era un prieten bun, de nădejde. Era de-o modestie care-i caracterizează pe marii oameni“, a declarat Temistocle Popa. În urma audiției susținute în 1951, este angajat, desfășurându-și apoi întreaga carieră - de o uimitoare longevitate - în cadrul teatrului, până în 1987, când se retrage din viața artistică. Numele lui rămâne legat de o serie apreciabilă de șlagăre românești sau internaționale interpretate în limba română, cum ar fi „Marina, Marina". Piesa de referință a carierei lui rămâne însă „Lalele", compusă de Temistocle Popa, care a compus pentru el și o altă melodie de mare succes - „Turturele”.

Iubită.”Mi-ar plăcea / să am o iubită / pe care s-o cheme / maria grün, / să poarte o rochie/ cusută din frunze / și să aibă tot timpul în / buzunar / niște fructe proaspete de/ pădure. / Ce bine ar fi/ să te cheme maria grün! / Și să ai sub pântece / o ghindă de stejar / cafenie. / Atât: / doar o ghindă / cafenie și / de stejar.” (Octavian Soviany)

Vin.Înainte de a pleca, Hans – neamțul emigrat de mult în Germania (n.a.) - îmi spune șop­tit, cu aceeași voce plină de emoție, unul din­tre secretele sale: „Și când plec în Ger­mania, am o remorcuță. Umplu remorca și port­bagajul ma­șinii cu must și îl duc acolo. O sută de litri de must de la Gârbova, să îl am lângă mine toată iarna, să simt eu cum el, mustul, se face vin, ca să văd eu cum se transformă. Că vinul așa se face, trebuie să vorbești cu el, să râzi, să plângi, și așa el crește frumos lângă tine. Așa duc cu mine, an după an, în Ger­mania o parte din satul meu natal din Ardeal”.(Formula AS).

Prieteni."Eminescu veni la Iași, abătut. Nu stătu mult și-i ceti lui Creangă “Doina” scrisă la București.  Apoi, când se puse să se odihnească, scoase din buzunar un revolver mic și-l așeză pe masă. La întrebarea lui Creangă, că de ce-l poartă, Eminescu răspunse că îi era frică să nu-l ucidă cineva. Acest lucru îl îndureră adânc pe Creangă și-l făcu să se uite îndelung la fața obosită a poetului care adormise pe pat… O boală grozavă, care îndureră pe toți acei ce înțelegeau marea pierdere ce suferea literatura românească, duse grabnic pe Eminescu în mormânt. Aceasta se întâmplă în ziua de 29 iunie 1889 (15 iunie 1889 pe stil nou). După șase luni, la 31 decembrie, se stinge și Creangă, grăbindu-se parcă să plece și dânsul în locașul de veșnică odihnă, unde prietenul său intrase mai de cu vreme”. (extras din articolul “Ion Creangă și Mihai Eminescu” de Emil Gârleanu, publicat în revista Luceafărul din iulie 1909) 

Epilare.– Doare epilarea cu ceară? – Depinde de zonă. – Sunt din Călărași.

Nefericiri.Cel însurat se visează liber. Celibatarul vrea să se însoare. Şomerul doreşte să muncească. Angajatul aşteaptă să iasă la pensie, săracul vrea avere, bogatul e sluga averii, omul celebru se ascunde, frustratul vrea să devină celebru. Grasul speră să slăbească, slabul să se îngraşe. Negrul vrea să devină alb, albul se chinuie să se bronzeze…Şi uite aşa, niciunul nu e fericit.

Nefericit.„Numesc astfel acel bărbat fidel, rob unei singure idei. Mai ales dacă este vorba de o femeie.” (Margherita Sarfatti)