Cezar STRATON

Evenimentele legate de Războiul Crimeei (1853-1856) au adus la București și un tânăr sublocotenent din armata țaristă, care avea să devină unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Foarte tânăr, pe atunci, Lev Nikolaevici Tolstoi a trecut pentru prima oară de porţile oraşului lui Bucur în primăvara anului 1854, mai precis în ziua de 17 martie. „Fascinat de aerul bonom, cârpit în colb neaoş, respirat de Bucureştiul acelor vremi, Lev hotărăşte să zăbovească o vreme printre bucureşteni.” Viitorul prozator îşi petrecea timpul, din zori şi până în noapte târziu, fie prin tripourile celebre din Hotel de France, unde degusta cupă după cupă din şampania lui Madame Clicquot Ponsardin (faimoasa „Văduvă”), fie savurând înghețata produsă de jupânii bucătari de la Capșa. (Se spune și că, mare iubitor al sexului frumos și frecventând regulat damele de consumație, tânărul ofițer rus s-ar fi ales la București și cu oarece afecțiune venerică, o blenoragie. A fost tratat de un medic român cu care a rămas prieten mulți ani… – Stelian Tănase este unul dintre cei care au acreditat această poveste.). Pasionat al jocului de biliard, Tolstoi se bucura în răstimpul cât îi mai rămânea la dispoziţie şi de privilegiul de a împărtăşi, în compania bunilor săi prieteni, acest lucru.

Hotel d’Europe era preferatul lui Tolstoi, nu doar pentru calitatea vinului celebru de Drăgăşani, adus din podgoriile deţinute de Ştirbei Vodă, suveranul ţării, ci și, mai ales, pentru prețurile accesibile, pe gustul tânărului ofiţer rus, pe care nu îl dădeau banii afară din casă. În sfârşit, piesele de teatru susținute de artiştii Teatrului Mare erau de natură să îl impresioneze pe Lev, nelipsit de la reprezentații.  „În epistola către Ergolaskaia, Tolstoi aminteşte de o casă cu balcon, situat în ceea ce numim acum centrul vechi al Bucureştiului. De acolo, din balcon, obişnuia să privească scriitorul peste drum la «drăgălaşa fiică» a gazdei sale.” „…Stătea, ca şi mine, la geamul ei, rezemându-se în coate. Pe stradă a trecut o flaşnetă, şi când sunetele bunului şi bătrânului vals, depărtându- se din ce în ce, s-au stins în sfârşit cu totul, fetişcana a oftat din adâncul sufletului, s-a ridicat şi a plecat repede de la fereastră. M-am simţit dintr-odată atât de dulce trist, încât am zâmbit fără să vreau şi am rămas multă vreme să privesc felinarul, a cărui lumină era când şi când acoperită de ramurile legănate de vânt”, nota Lev Tolstoi în însemnările sale, realizate în toamna lui 1854. De la Bucureşti, Tolstoi a plecat prin iulie spre Rusia şi s-a oprit vreme de mai bine de două săptămâni la Focşani. Avea 26 de ani, iar în jurnalul său, pe care îl ținea de la 1847, descrie momentele petrecute aici, recunoscând cu franchețe obsesiile sale şi desfrâul. „M-am sculat târziu şi toată dimineața l-am citit pe Schiller, dar fără plăcere și fără poftă. După masă, deşi am fost dispus să lucrez, am scris, din cauza lenei, foarte puţin. Toată seara am petrecut-o alergând după fete. Pentru ultima oară îmi imput lenea. Dacă iar nu lucrez mâine nimic, mă împușc. Şi-mi mai reproşez şi nehotărârea impardonabilă cu muierile”, scrie el în jurnalul din ziua de 1 august. A doua zi a luat-o de la capăt și spune că seara şi-a încheiat-o la o oarecare Zamfira, o fată nurlie pentru care făcuse o adevărată pasiune…” (bucatarescu.ro).

Whisky. Hemingway obișnuia să bea. Și nu puțin, și nu din când în când. Într-o scrisoare către criticul literar Ivan Kașkin, scriitorul – care avea să afirme, înainte de a se sinucide, învins de panică și anxietate, că alcoolul i-a fost „marele criminal” (ca și în cazul lui Scott Fitzgerald ori William Faulkner) – o recunoaște, cu o anumită mândrie hedonistă: „Beau de când aveam 15 ani și puține lucruri mi-au adus atâta plăcere. Când muncești toată ziua cu mintea și mai știi că mâine trebuie s-o iei de la capăt, ce altceva poate să-ți întrerupă șirul gândurilor și să le trimită în altă parte, dacă nu whisky-ul? Înainte să ieși din tranșee și să pornești la asalt, cine ar putea să-ți spună ceva care să-ți dea, momentan, aceeași stare de bine pe care ți-o dă romul?”.

Vodca-cola. Și pentru că prea multă băutură strică – ori fie și pentru că ea este un ingredient al celebrei Cuba Libre!? – să ne amintim, în final, de cea mai cunoscută băutură răcoritoare: Coca-Cola. Simbol al puterii Americii, băutura cu cafeină era grosier ironizată în timpul războiului de puterile Axei (Germania și Japonia: „singurele contribuții ale Americii la civilizația lumii au fost guma de mestecat și Coca-Cola”), apoi de sovietici. În timpul negocierilor pentru împărțirea Germaniei, generalul Jukov – ce adora această băutură – l-a rugat pe Eisenhower să-i facă rost  – ca să nu se prindă Stalin, care deja „îi purta sâmbetele” gloriosului să general – de un stoc de Coca-Cola incoloră, care să semene la aspect cu vodca. În urma solicitării președintelui Truman, compania a realizat acest sortiment, care i-a fost livrat, discret, rusului, în sticle de formă cilindrică (deosebită de cea clasică), având un capac alb și o etichetă pe care trona steaua roșie sovietică! În 1962, după ce pierduse alegerile, viitorul președinte Nixon s-a aliat cu marele concurent, Pepsi, devenind ambasadorul (bine remunerat!) acesteia. Cum Pepsi nu era asociată cu „imperialismul”, aceasta a putut să penetreze dincolo de Cortina de Fier. În 1965 a deschis linii de fabricație în România și ulterior, cu ajutorul lui Nixon, și-a extins piața și în URSS. Coca-Cola și-a luat revanșa după căderea Zidului Berlinului, ca simbol al democrației și libertății, iar după mijlocul anilor 1990 a întrecut definitiv Pepsi, inclusiv în țările fostului bloc sovietic. Azi, compania furnizează 3% din necesarul de lichide de pe glob. Este băutura secolului XX, cu tot ce reprezintă ea: dominația americană, triumful capitalismului și globalizarea. Premoniția din 1997 a lui Robert Goizueta, președintele companiei-simbol, s-a dovedit adevărată: „În urmă cu un bilion de ore, a apărut viața pe Pământ. Cu un bilion de minute a apărut Creștinismul, cu un bilion de secunde a apărut Beatles. În urmă cu un bilion de sticle de Coca-Cola a început ziua de ieri”.

Barabule. Devenit, pe la 1750, hrana de bază a ţăranilor germani, cartoful a pătruns mai greu la noi. Foametea din 1914 l-a impus însă, ca unică soluţie salvatoare, în Transilvania. Un activ promotor al cultivării sale în Moldova a fost Scarlat Calimachi (1812-1819), care a tipărit şi difuzat, în 1818, traducerea din greacă a lucrării „Povăţuire înţeleaptă pentru facerea pâinii din cartofle”. Bărbat. 1. A fi un adevărat bărbat înseamnă a fi în stare să pierzi totul. 2.Un bărbat este un creier contrazis mereu de către penis. 3. Nu va fi niciodată câştigător în „războiul sexelor”. Pentru că uită mereu că orice femeie este... fatală. 4. Când un bărbat are de luat o decizie importantă... închide ochii, îşi cuprinde capul în mâini, îşi ascultă conştiinţa, gândeşte profund, apoi proclamă hotărât: – Nevastă, tu cum crezi c-ar trebui să facem? 5.  Bărbatul este fiinţa care mai degrabă ar muri pentru femeia iubită decât să trăiască cu ea!