Cezar STRATON

Paste.Pastele au devenit sinonime cu bucătăria italiană. Imigranții italieni au dus cu ei pastele și pizza oriunde au mers în lume. Totuși, contrar așteptărilor, pastele nu provin din Italia. În mod surprinzător, originea pastelor se află la mii de kilometri distanță de Peninsula Italiană. Una dintre cele mai populare teorii cu privire la originea pastelor este că au fost aduse în Italia de către comerciantul venețian Marco Polo (1254-1324) din China. Italianul a mers în China în timpul dinastiei Yuan (1271-1368), iar chinezii consumau tăiței încă din 3000 î.Hr. în provincia Qinghai. Contestatarii acestei teorii susțin că, din punct de vedere al procesului de fabricare, pastele nu sunt chiar fideaua chinezească. În plus, izvoarele istorice italiene relatează că un soldat genovez a inclus un coș de paste uscate în inventarul bunurilor pe care le deținea. Acest lucru se întâmpla în 1279, iar Marco Polo s-a întors din China abia în anul 1295. Majoritatea istoricilor alimentari sunt de părere că arabii, în special cei din zona Libiei de azi, ar trebui să fie creditați pentru aducerea pastelor, spanacului, vinetei și trestiei de zahăr în bazinul mediteranean. Se crede că pastele au fost introduse în Italia în timpul cuceririlor arabe din Sicilia din secolul al 9-lea d.Hr. Până în secolul al XII-lea, italienii au aflat de la arabi metodele de uscare a pastelor pentru a le păstra pe perioada călătoriei. O dovadă a acestei versiuni este faptul că în multe rețete vechi de paste siciliene există introduceri gastronomice în limba arabă. În lucrarea „Tabula Rogeriana”, realizată prin secolul XII, se afirma că în Trabia se prepară paste în cantități atât de mari, încât ar putea hrăni cu ele atât regiunea Calabria, cât și teritoriile musulmane și creștine vecine. „Tabula Rogeriana⁠” („Harta lui Roger”) a fost desenată de geograful arab Al-Idrisi în 1154 pentru regele normand Roger al II-lea al Siciliei, unde autorul a stat aproape optsprezece ani, lucrând la comentarii și ilustrațiile hărților. Harta, cu legende scrise în limba arabă, arăta continentul euroasiatic în întregime, partea de nord a continentului african, lipsind însă Cornul Africii și regiunea Asiei de Sud-Est.

Insecte.În 2015, Agenția Națională pentru Siguranța Alimentară, a Mediului și a Sănătății în Muncă (ANSES) a publicat un studiu care clarifică și completează comentariile Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) privind consumul insectelor. Într-adevăr, FAO și-a pus mari speranțe în adoptarea insectei ca hrană de către culturile occidentale. Cu toate acestea, ANSES ține să reamintească numeroasele pericole legate de hrănirea cu insecte. Conform reprezentanților Agenției, există două tipuri de riscuri: 1. riscurile asociate cu consumul insectelor (pericole chimice și alergeni; pericole fizice: coajă, carapace etc.). 2. riscurile asociate condițiilor de reproducere a insectelor. 1. Insectele conțin ceea ce mănâncă... 2. Pericolele asociate cu paraziții. La fel precum carnea de porc sau carnea de vită, insectele pot fi purtătoare de paraziți. Există încă prea puține studii care abordează acest subiect și mult mai puține care evidențiază impactul paraziților din insecte asupra oamenilor. În alte părți ale lumii, cum ar fi Asia, consumul de insecte face parte din cultura alimentară tradițională. În Europa, această practică are deja mulți adepți, dar nu beneficiază de nicio reglementare oficială! Conform datelor actuale, cele mai frecvent consumate insecte sunt gândacii, omizile, albinele, viespile și furnicile, urmează lăcustele, greierii, cicadele, hemipterele, termitele, libelulele și muștele. Consumul de insecte sau entomofagia crește, în Europa, de câțiva ani. Potrivit Agenției Naționale pentru Siguranța Alimentelor (ANSES), această practică implică riscuri mari pentru sănătatea oamenilor. (Daniel Botănoiu)

Recomandare. Clientul către ospătar: - Nu vreau să am surprize. Mărturisesc că am la mine doar 50 de lei. Ce-mi recomandați… în banii ăștia? Chelnerul: - Alt restaurant!

Scotish.De vreo trei zile și nopți, scoțianul McJohn stă de veghe, atent și tandru, la căpătâiul soției lui. În zori, biata femeie își dă duhul. Trist. McJohn se duce la bucătărie și-i spune bătrânei servitoare (rămasă cu ei din lipsa unei alternative): - Pentru micul dejun, să prăjești doar o felie de pâine, nu două, ca de obicei!

Note de plată.Note de plată neobișnuite. ”Arhivele păstrează documente de mare valoare istorică. Știți cum erau remunerați artiștii în urmă cu două secole și jumătate? De la o mare actriță din vremea împărătesei Maria Tereza (1740–1780) se păstrează o interesantă chitanță, privind remunerarea ei, în afara ariilor cântate. Pe atunci, orice gest în plus era plătit: – Arii cântate – 6 coroane; – Zburat o dată în aer – 1 coroană; – Am fost udată o dată cu apă – 1 coroană. Pentru încasarea a 2 palme se dădeau doar 8 coroane. În schimb, se plăteau bani buni, 34 de coroane, pentru săritul în apă și lovirea cu... piciorul. E bine că pe atunci nu se trăgeau „duble”. Și iată o altă „notă de plată” - minunată, delicioasă, zic eu... din 1831: Marin Tudose, zugrav, adică pictor bisericesc, a fost chemat să refacă pictura bisericii „Sf. Mina”, afumată și ștearsă în unele locuri. Meticulos, a notat toate lucrările făcute: „1. Am pus coadă nouă cocoșului lui Sf. Petru și i-am îndreptat coada; 2. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta și i-am pus un deget nou; 3. Am pus o aripă Arhanghelului Gavriil; 4. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa și i-am pus roșu pe obraz; 5. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele și am curățat luna; 6. Am înroșit focul din iad, am pus o coadă lui Lucifer și i-am ascuțit unghiile; 7. Am reparat haina Sf. Anton și i-am pus doi nasturi la anteriu; 8. Fiului lui Tobias, care călătorește cu îngerul Gavriil, i-am pus curea nouă la traistă; 9. Am spălat urechile măgarului lui Avesalom și l-am potcovit; 10. Am smolit corabia lui Noe și i-am pus un petic la fund; 11. Am albit barba Sf. Nicolae; 12. Am ascuțit sulița lui Sf. Gheorghe și am înverzit coada balaurului; 13. Am spălat rochia lui Sf. Maria; 14. Am pus coada diavolului de la Sf. Marina și am cârpit toaca.” (Eugen Șendrea, ”Jurnal israelian”)