Cezar STRATON

Moldoveni.Căci iată ce mai spune despre români, cu cinstită și normală asprime, luminatul principe Dimitrie Cantemir: „În moravurile moldovenilor, în afară de credința ortodoxă și de ospitalitate, de abia mai găsim ceva ce-am putea lăuda pe merit. Îngâmfarea și trufia le sunt mamă și soră. Le face mare plăcere să întindă lungi chefuri de la al șaselea ceas al zilei și până la cel de-al treilea din noapte, ba uneori chiar și până la ziuă, și să se înfunde îmbelșugat cu vin.”.

Salată.Nu puteți merge la un restaurant din Rusia fără să vi se ofere o salată Olivier: un amestec de ingrediente tăiate cubulețe și scăldate într-o maioneză generoasă. Cartofi, morcovi, murături (stil rusesc), mazăre, ouă, țelină, ceapă, pui, șuncă sau cârnați, mere. Sare, piper și muștar. Exportată pe scară largă, a devenit „salata tipic rusească”. Acest fel de mâncare își datorează numele unui bucătar rus de origine franceză sau belgiană, pe nume Lucien Olivier, co-proprietar al restaurantului Hermitage din Moscova, din 1864. Olivier nu și-a dezvăluit niciodată rețeta; ea a fost reconstituită, aproximativ, de clienți. Era mai sofisticată și, evident, destinată societății înalte: cocoș de munte, limbă de vițel, caviar, homar, lactate delicioase...Toate tăiate în cuburi mici și servite cu un sos de ulei de măsline, smântână, gălbenușuri de ou, muștar, oțet și ierburi aromatice. Prin urmare, suntem destul de departe de actuala salată Olivier și de rețeta care s-a răspândit în Rusia încă de pe vremea bucătarului inventator. Specialistă în istoria culinară medievală, olandeza Christianne Muusers a investigat recent istoria acestei salate. Punctul de plecare este o carte nesemnată, cu 1.500 de rețete, publicată la Sankt-Petersburg în 1861, și care a devenit imediat un bestseller: „Cadoul unei tinere soții”. Autoarea a vrut să rămână anonimă pentru că era femeie și nu era indicat ca o doamnă să semneze o carte de bucate. La a doua ediție, în 1866, ea și-a pus doar inițialele. Numele ei complet a apărut doar mult mai târziu: Elena Molokhovets. Ea și-a numit salata „vinegret”, un cuvânt a cărui origine nu va scăpa cititorului francofon. În ediția din 1866, rețeta este aceasta: „Luați orice fel de carne gătită: vânat, vițel, vită sau pește fiert, sturion, știucă sau somon. Adăugați 1 sau 2 sfecle roșii fierte sau coapte, 1 lingură de murături, 1 castravete mare murat sau proaspăt, decojit, 1 hering, 2 ouă fierte, 1 lingură legume marinate, 5 sau 6 cartofi fierți, tăiați în bucăți mici, 2 linguri de capere, 3 linguri de varză murată, 1/2 cană de fasole albă gătită în apă sărată, 20 de măsline fără sâmburi. Tăiați totul în cuburi mici, adăugați pătrunjel, sare, piper, 1/3 cană de oțet, 2 linguri de ulei de măsline, 1 lingură de muștar și, dacă doriți, 2 sau 3 bucăți de zahăr. Se amestecă, se aranjează pe un platou. Se înconjoară cu pătrunjel sau se ornează cu jeleu, lămâie și ouă fierte. În zilele de post, omiteți carnea." Prima traducere a cărții lui Molokhovets a apărut în Germania în 1877. Ultima ediție, poate a douăzeci și cincea, datează din 1917, în ajunul Revoluției. Include peste 4.000 de rețete. Cartea s-ar fi vândut aproape 300.000 de exemplare. Ea a fost denunțată de bolșevici drept „burgheză și decadentă”. Salata rusească pe care o știm este o versiune simplificată moștenită din vremea sovietică. Dar Elena Molokhovets cunoștea, fără îndoială, cartea lui Urbain Dubois și Émile Bernard, ”La Cuisine Classique”, publicată în două volume în 1856. La pagina 354, notează Christianne Muusers, există rețeta unei „Macedonii rusești” care seamănă mult cu „ vinegret "- minus fasolea albă și varza murată. Dubois și Bernard nu au considerat macedonia lor ca un fel de mâncare în sine; era o „garnitură rece” menită să însoțească felurile de mâncare principale. Elena Molokhovets a murit în 1918 la Sankt Petersburg, la vârsta de 86 sau 87 de ani. P.S. Bine c-a murit- fericita băbuță - înainte s-o împuște bolșevicii.. (n.a.).

Dezertări(peste veac). ”De dincolo de geamul ce ne separă de adevărata viață, dinspre zările Stănileștilor de pe Prut, pare a privi în urmă, plecând spre Moscova lui Petru cel Mare, un european erudit, îndrăzneț până la cinism și sincer până la insultă. Scârbit după două prea scurte domnii, și-a luat soția, pe Casandra (născută Cantacuzino, fiica domnitorului care i-a fost precursor lui Constantin Brâncoveanu, a adus porumbul în România și a pus să fie tipărită prima Biblie (în chiar anul morții sale, 1688), și s-a îndreptat spre imensu-i domeniu de lângă Harkov, în calitate de principe serenissim al Rusiei, și către cea dintâi recunoaștere, de către Academia din Berlin, a unui cărturar de la noi, la vârsta lui…de doar(!) 40 de ani. Iubitor de Moldova și de neamul românesc, Dimitrie Cantemir nu s-a împăcat cu firea, purtarea și moravurile conaționalilor săi, preferându-le spiritul european. Ceea ce și noi ne-am cam îndemna, acum, a face, chiar dacă, fără tragere de inimă. Problema cea mare ne este, însă, alta – cea formulată în „Povestea vorbei” (deloc întâmplător, la capitolul „Despre beție iarăși”) și regăsibilă în „Levantul” lui Mircea Cărtărescu: „Dacă nema putirința, ce mai chichirez gâlceava?”. Aceasta-i întrebarea, mereu făr’ de răspuns, ce ne macină. Chiar dacă respectiva exprimare este atribuită – și de Anton Pann, și de Heliade Rădulescu – țiganilor. Inteligența noastră proverbială ne-a determinat și încă ne determină să preluăm, de pretutindeni, tot ceea ce se potrivește mai bine spiritului nostru, dacă-i putem spune așa.” (Dan Mucenic).

Colectivizare.„Tetea Gheorghe a Creștinei, fecior tomnatic,/ Sărac, cu pământ puțin, mama bolnavă/ Era cuminte, puternic și îndemnatic./Lucrând cu ziua la unii, la alții, mulți ani,/A strâns cu mari renunțări, ceva bani/ Și-a cumpărat pe ei, doi amărâți de viței,/ I-a crescut cu iubire, dându-le numai otavă/ Și-a făcut din ei o strașnică pereche de boi,/C-ar fi fost mândru, fără-ndoială, să-l vadă/ Taică-său, căzut pe Don, în al Doilea Război.../Au venit comuniștii cu «ucaz»/ «Toată lumea, cu tot ce are, să intre în colectivă!»/ S-a văzut iarăși intrat în necaz/ Lămurit în mai multe dăți la securitate,/ S-a prezentat cu cele cerute, cu toate/ Dar în curtea colectivei nu le-a băgat,/A îngenuncheat, a pupat boii pe frunte/ Și plângând, deznădăjduit, a plecat/ Și s-a oprit la Cotu-cu-mirii,/ Unde se-ntâlnea cu Chia, fata pe care-o iubea… în sărbători./Descurajat de furtuna neîmplinirii,/ S-a uitat cu chip rătăcit în vâltori,/ S-a aruncat în Rio Costa și...”

(Dorin N. Uritescu)