Cezar STRATON

Păpușoi”În timpul unei vizite a lui Hrușciov în România sovietizată, în trenul care-i ducea spre Constanța, Nichita Sergheevici era acru, nemulțumit și cam mahmur. Privind pe geam, el critica sever «modul cum înțeleg tovarășii români să facă agricultură», adică, fără să semene ”în pătrat”, cum văzuse el, Hrușciov, în Iowa, - SUA - la ferma unui oarecare fermier american, Garst! Dej, Maurer, Bodnăraș plecau toți capul, vinovați, notau în carnete, ca niște elevi prinși cu ocaua mică. Ceaușescu, bâlbâitul - un ”junior”, atunci - n-a mai putut răbda și a izbucnit: «No-no-noi nu primim lecții de la niminea! No-noi, cultivăm grânili și porumbul din vrem-vremea stră-strămoșilor noștri daci și romani!» (ceea ce, cel puțin în privința porumbului, nu era adevărat, dar de unde să știe asta, bâlbâitul- n.a. ). Hrușciov, roșu de furie și de țuică l-a scuipat în obraz… Gheorghiu-Dej, diplomat, a oprit trenul în prima stație și l-a depus prin Bărăgan pe tânărul său favorit, - și ulterior... culmea, moștenitor - a cărui ieșire «îi strica ploile» cu rusul coleric” (Titus Popovici – ”Memorii”).

Gastro.Ideea de a consuma dulciuri la sfârșitul mesei a apărut abia în secolul al XVII-lea. • Mesopotamienii preparau peste 300 de soiuri de pâine, dospite sau nu. • Membrii tribului Cocomas din Brazilia beau alcool amestecat cu oasele zdrobite ale morților lor. • Mișcarea ”hrană organică” a avut un efect devastator asupra gastronomiei tradiționale. • Utilizarea bețișoarelor a deformat dinții chinezi. • O cămară nobiliară din Anglia medievală conținea mult piper indian. • Henric al VIII-lea consuma cozi de castor la grătar în fiecare vineri. • Nu există carne de vită sau de porc în Mac-urile Maharaja vândute în India. • Înainte de 1850, Camembert era cunoscut doar de o mână de gurmanzi din Normandia. • La sfârșitul secolului al XIX-lea, francezii consumau încă aproape 1 kg de pâine pe zi. • Bacon a lăudat dieta călugărilor și a pustnicilor ca o modalitate de a prelungi viața. • Diderot fusese supus unei diete cu lapte și brânză de vaci pentru a-și vindeca diferitele boli. • Nomazii Hadza din Tanzania consumă cel puțin 880 de specii de plante și animale diferite. • La banchetul atenian, ”simpoziarhul” se ocupa de beție prin ajustarea dozelor de apă și vin.

Mărturii.Gătitul a mărturisit întotdeauna despre viață, moarte și destin ca nici o altă activitate umană. „Mănânc, deci gândesc”, ar fi putut scrie Descartes. Scriitorii, pictorii sau realizatorii de film sunt cei mai buni cronicari ai relației noastre cu gustul și transformările sale. În secolul al XVII-lea, când Dinastia Ming s-a prăbușit, Zhang Dai, marele istoric și memorialist al vremii, a revizuit „Istoria gătitului” scrisă de bunicul său Zhang Rulin. A redenumit-o „Colecția unui bătrân lacom”. În prefața sa, singura parte a lucrării care a supraviețuit, el citează mulți clasici ai gastronomiei chineze și descrie apetitul lui Confucius și practicile alimentare rafinate ca un fel de filozofie întruchipată a bunăstării. În acești termeni el își justifică opțiunea de a relua opera strămoșului său amintind nevoia de a ști, de pildă, dacă carnea de gâscă provine de la o pasăre albă sau neagră, de a ști dacă puiul a fost crescut în aer liber sau dacă carnea a fost gătită la foc de lemn etc. Aceste abilități de finețe sunt expresia unei științe culinare vechi, fondată cu milenii înainte.

British.”Nu, gătitul - zice BBC! - nu el a fost întotdeauna punctul slab al foștilor noștri ”colegi” de U.E.! Sărăcită și degradată în secolul trecut din cauza lipsurilor îndelungate, gastronomia britanică a excelat, se pare, în Evul Mediu. Cărțile vechi de rețete și vestigiile arheologice ne ajută să reconstruim splendoarea acestei epoci. În cea mai mare parte a secolului al XIX -XX… bucătăria britanică avea, după cum știm, o reputație foarte proastă. În 2003, însuși președintele francez Jacques Chirac o ironiza, sever: „Nu poți avea încredere într-un popor care gătește la fel de prost ca acesta, ca englezii ...După Finlanda, Anglia este, cred eu - zicea Chirac -  țara cu cea mai proastă mâncare. (În curând aveam să râdem mânzește, ca francezi, - zic cei de la RFI pe seama noastră, deoarece câteva zile mai târziu, taman votul finlandez a adus Olimpiada din 2012 la Londra, în dauna Parisului.) (”Le Monde”). Această ”renaștere culinară” nu a fost complet lipsită de baze istorice. Bucătăria populară britanică și-a revenit lent după cele două perioade de criză pe care le-a trăit țara între 1917 și 1954. Pentru Peter Brears, această proastă reputație este un motiv de tristețe profundă. Anglia are, potrivit lui, „una dintre cele mai vechi, mai elaborate și mai cunoscute gastronomii”. Cartea sa, bogată în detalii captivante, dezvăluie o parte a acestui trecut strălucit. Ea ajută astfel la distrugerea clișeului potrivit căruia mâncarea britanică era crudă și primitivă.” (books.fr). P.S. Eu, unul, am mari rezerve față de gusturile și finețurile culinare britanice!

Banchet.Timp de secole, dacă nu chiar de milenii, banchetul a fost semnul celor puternici. Adesea extravagant, el a permis marilor lumi să-și arate puterea. Banchetul a devenit civilizat și umanizat în Iluminism, pentru a cuceri burghezia și apoi, lent, întreaga populație, convertită la servirea mesei cu un anumit ceremonial. Gustul meselor luate pe fugă a dispărut cu timpul. Un basorelief din Tell el-Amarna, Egipt, o arată pe regina Nefertiti savurând un banchet cu soțul ei, faraonul Akhenaton - deși „banchetul” poate fi un termen prea delicat pentru acest spectacol de lăcomie. Frumusețea rece pe care ne lasă să ne-o imaginăm celebrul bust expus la Berlin este afișată aici ca o lacomă: așezată pe un tron ​​elegant, ea apucă un pui cu ambele mâini și îl rupe cu dinții, fără cuțit, șervețel sau recipient pentru clătirea degetelor. La rândul său, Akhenaton își dezminte reputația de vizionar; cu o forță - ca să nu mai vorbim de pofta de mâncare - demnă de Hercule, a înșfăcat o bucată enormă de friptură ca și cum ar fi un simplu kebab și l-a înghițit, hulpav.