Omul, un carnivor? Chindie

Motto. El: - Faci ceva de mâncare? Ea: - Poate îți fierb un ou...El: -  N-ai putea să încerci să-mi zici "nu"..., dar fără amenințări!?

Arta culinară. Modurile de a mânca la masă au evoluat de-a lungul timpului. În fiecare civilizație, există o altă modalitate de îngurgitare a hranei. De exemplu, grecii antici mâncau culcați, nomazii din Africa mănâncă așezați, dar cu picioarele încrucișate și folosind mâinile etc.. Nici în Franța nu s-a mâncat întotdeauna la fel. Credenza: era utilizată pe scară largă în castele, pentru a afișa feluri de mâncare, astfel încât acestea să poată fi gustate înainte de a le prezenta seniorului. Cuvântul provine din latinescul „credecer” care înseamnă „a crede”.

Vânătoare.Dreptul la vânătoare era rezervat exclusiv nobilului, motiv pentru care vânatul este considerat un aliment nobil. Henri al IV-lea a dorit ca fiecare țăran să poată avea o găină în oala lui, adică să poată mânca o găină pe săptămână pentru a arăta bogăția Franței. Iată de unde vine ”La Poule au Pot”! Sandwich-ul a fost inventat de Earl Sandwich în secolul al XVIII-lea; voia să mănânce rece pentru a nu fi nevoit să se așeze la masă și astfel să continue să joace cărți.

Regim.În seara asta am mâncat 7 conserve. Una de pește și... 6 de bere!

Post.„Problema postului e mult mai amplă decât pare a fi. Omul atrage nenorocirile asupra lui, din cauza impurității din el, rămasă din viețile anterioare. Fiecare păcat, greşeală şi-au lăsat semnul, drojdia este încă acolo. Postind, eliminați aceste impurități, iar lumina poate străluci, făcându-vă să vă simțiți mai uşor şi mai fericit. Din acest motiv, marii Învățători spirituali din toate religiile au recomandat întotdeauna postul. A posti nu înseamnă a te lipsi, și e mai puțin o formă de renunțare, decât una de hrănire. Scopul postului nu e doar de a te abține de la hrana fizică, ci şi de la anumite sentimente, gânduri negative. În loc să vrem mereu să absorbim, înghițim, acumulăm, să luăm prea mult din toate, trebuie să învățăm să renunțăm, să fim detaşați. Dacă veți continua să acumulați lucruri în cap, nu mai aveți loc pentru Dumnezeu şi îngerii lui. Să nu înțelegeți greşit: eu nu zic să nu vă folosiți de stomac, plămâni, intestine; nu distrugându-vă corpul fizic veți înțelege adevărul. Corpul trebuie să fie intact, cap, inimă, plămâni, stomac etc. Important este să fie în armonie; acesta este scopul postului.” (A. M. Aivanhov)

British.Un englez de familie bună este întrebat care e diferența dintre Anglia, Irlanda și Scoția. El răspunde cu următorul exemplu: – Dacă o persoană în Anglia este invitată la ceai și cere mai mult zahăr, va primi de la stăpâna casei o bucățică foarte mică. În Irlanda, stăpâna casei îi va întinde zaharnița și o va ruga să servească. Dacă în Scoția ar fi formulată o astfel de dorință, stăpâna casei îi va spune încetișor: „Nu ați amestecat destul ceaiul…”

Florica.”Împăratul austriac  Rudolf se visa – degeaba! - alchimist, însă Domnița Florica, fiica lui Mihai-Voievod Viteazul, l-a cucerit cu tainica alchimie din bucătărie. Iată rețeta magică, repovestită de Kera Calița de la Locanta Jariștea: „Să poți visa a face aur, aur bun din cel roșu, a fost întotdeauna o prerogativă imperială, dar mai cu osebire dedat fermecătoarei năluciri s-a aflat Rudolf al II-lea de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu și companion al Maestrului Sublimus. Când la curtea imperială de la Praga, a ajuns fugar Măria Sa Mihai Vodă Valahul, domn al țărilor române, ajuns-a împreună cu fiica, mândra și frumoasa prințesă Florica și, pe loc împăratul a căzut la dragoste cu lingoare căutând aurul strălucitor între un cadril, contradans și o plăcintă cu smântână. Plăcinta era adusă chiar de frumoasa Florica, cu proporțiile știute ca pe Tatăl nostru: un kg de foi de plăcintă, atât de fine încât puteai vedea lumina soarelui prin ele, un kg de smântână groasă și îmbietoare, 8 ouă, 200 grame stafide, 200 grame de zahăr. Pe un talger dreptunghiular uns cu unt, se așează un strat de 15 foi de plăcintă stropindu-se între fiecare unt topit, apoi se pune smântâna amestecată cu gălbenușele bătute temeinic și albușurile bătute foarte tare spumă iar jumătate din zahăr se presară în ploaie. Stratul în talger să fie gros de 3 degete pudrând-se pe deasupra cu zahăr și cu stafide puse dinainte la înmuiat în rom. Se repetă travaliul cu celelalte 15 foi, unse și ele cu untul, smântâna și zahărul și se lucrează grabnic, fără taifas, să nu se lase smântâna din cauza zahărului. Se coace la foc potrivit, în voia Celui de Sus….”.

Chindie.”Dă-mi drumul pân’ la chindie, / Că-ți aduc o herghelie! – îi propune căpitanului de județ, într-un vechi cântec popular, bătrânul hoț de cai, fixându-și, între amiază și seară, timpul nelegiuitei sale fapte. Turcescul ikindi (cumanul ekindu – crede Scriban) desemnează ceasul al doilea, după amiază, rugăciunea de după prânz, cam pe la toacă, pe la vecernie, cum ar zice ortodocșii, sau cum scrie Odobescu: se vestea cu tobe și cu surle ceasul înserat al chindiei, când toți oamenii casei se adunau la cină și porțile ogrăzii se închideau. Sadoveanu îi dibuie termenului noima de punct pe bolta cerească, unde se află soarele într-un anumit moment al zilei: ”soarele scapătă cătră chindie, coborâm și noi, din ponor,  și dăm glas de înștiințare”. În timp ce Coșbuc valorifică, într-o poezie, tâlcul de joc popular: Haid’ iubito, haid’ cu fuga, / Să jucăm și noi chindia! Scriban mai amintește sensul de tobă mare îmbrăcată în postav roșu, făcând parte din instrumentele meterhanelei (muzicii) turcești, precum și pe cel de turn de strajă, la curțile domnești și boierești, de unde se vestea cu tobe și surle timpu chindiii, cînd toți oamenii se adunau la cină, și porțile curții se închideau.”

(C. Voinescu)