Cezar STRATON

Motto. – Bună iubitule! Ia zi, cu ce ai vrea să mănânci cartofii, diseară? – Cu carne, bineînţeles! – Ştiam eu! De aia am luat chips-uri cu bacon!
Revoluție. O adevărată ”revoluție” – petrecută într-un timp îndelungat (între 20.000 și 10.000 de ani înaintea erei noastre) – a însemnat trecerea de la vânarea animalelor sălbatice la domesticirea lor, în paralel cu începutul culturii vegetalelor. Astfel, în regiunea cunoscută sub numele de Cornul Abundenței din Orientul Mijlociu (pe teritoriul Siriei de azi) au fost descoperite semințe fosile de grâu și orz vechi de 9.800 de ani, iar în același mileniu, oaia și capra au fost primele animale domesticite de om, urmate de bovine și de porc, câteva sute de ani mai târziu. Această trecere graduală de la modul de viață nomad la cel sedentar a fost un pas important pentru omenire. Selecția animalelor pentru domesticire a durat sute, poate mii de ani, și a fost marcată de eșecuri și greșeli. În final, au fost domesticite foarte puține animale: gâsca și rața, găina și curcanul, capra, oaia, boul, porcul, calul și măgarul, renul, bovina indiană (sau zebu), iacul, cămila, dromaderul, lama, alpacaua și alte câteva. În afară de curcan, lamă și alpaca, toate aceste animale sunt de origine eurasiatică și au caracteristici comune: au o creștere relativ rapidă (este deci rentabil să fie crescute), suportă ușor captivitatea și se reproduc în asemenea condiții, trăiesc în grupuri sociale, nu sunt agresive față de om, sunt erbivore și uneori omnivore (sunt mai ieftin și mai ușor de hrănit decât niște carnivore). Dar... odată cu apropierea omului de animalele domesticite de el, au apărut și o serie de boli infecțioase, transmisibile, precum gripa aviară, cea porcină, ori temuta ”boală a vacii nebune”, asociată la om cu o degenerescență cerebrală destul de rară, însă mortală. Să nu mai amintesc de misterele care încă planează asupra provenienței nemilosului Covid 19...

Sibiu. ”Dar cum a devenit salamul de iarnă salam de Sibiu? Antreprenorul italian Dozzi avea, încă dinainte de începerea producției de salam la Sinaia,  (în anul 1910), mai multe comenzi. Le primea prin niște „scrisori de trăsură”. Cele mai multe veneau din Imperiul Austro-Ungar, așa că, prima dată, salamul produs la Sinaia a fost doar un produs de export. Se făcea la Sinaia, dar, ca să ajungă în Imperiu, trecea prin vama Sibiului. Pe „scrisorile de trăsură”, comanda era scrisă „salam de iarnă”, dar vameșii puneau o ștampilă mare cu inscripția „Vama Sibiu”. În timp, acest salam și-a schimbat denumirea din „salam de iarnă” în „salam din Vama Sibiu”, apoi și mai scurt: „Salam de Sibiu”. Incredibil, pentru că salamul acesta n-a fost fabricat niciodată la Sibiu! Era fabricat doar la Mediaș și la Sinaia. Există, să recunoaștem, o oarecare dispută între doi producători, de fapt, între doi vizionari. O atestare de la 1895, cu Joseph Theil, la Mediaș, și atestarea de la Sinaia - 1910, cu Filippo Dozzi. Iată că, în condiții identice, cu aceleași materii prime, doi oameni diferiți au creat aceeași tipologie de salam. Ei veneau cu know-how-ul neamului lor de mezelari și au adaptat rețetele lor inițiale la zona și la gustul românești. Afacerea cu salam a lui Filippo Dozzi și-a urmat, după 1918, cursul profitabil, mai ales că România nu mai avea graniță și nici vamă la Sibiu. Mai întâi, carele cu salam au plecat spre Ungaria și Austria, apoi au împânzit Europa. Fabrica mergea așa de bine, încât în 1938 ajunsese să producă 100 de tone de salam pe an. După moartea sa, în 1943, afacerea este preluată de fiii lui Dozzi, Antonio și Giuseppe. Aceștia asigură continuitatea producției până la naționalizarea din 11 iunie 1948, când Fabrica de salam din Sinaia este preluată de comuniști. Trecerea fabricii de la Sinaia în proprietatea statului a însemnat, pentru România, pierderea unei zone de identitate culinară. Puține sunt documentele care au rămas din perioada tulbure a anilor 50 din secolul trecut. Nimeni aproape nu știe ce s-a mai întâmplat cu fiii lui Dozzi, care au rătăcit când în Ungaria, când în America… Cert este că după 1965, regimul comunist al lui Ceaușescu a înțeles valoarea salamului de Sibiu. Văzând succesul mărcii, dictatorul a cerut deschiderea a încă 3 fabrici. Legenda spune că le-ar fi pus pur și simplu cu degetul pe hartă: la Bacău, Salonta, Galați, în așa fel încât România să fie integral acoperită, pe lângă Sinaia și Mediaș. „La Bacău, ne spune Carmen Gavrilescu, circula legenda că atunci când au decis să deschidă fabrica în orașul de pe Bstrița au încercat rețeta așa: au dus două cărucioare pline cu salam și le-au lăsat într-un pod; le-au găsit după 3 luni, însămânțate cu mucegaiuri bune, dovedindu-se că toate condițiile erau propice și la Bacău.” Cert e că, în perioada comunistă, trei fabrici au funcționat constant: Sinaia, Bacău, Salonta, parțial și Mediaș; ele au făcut aproape tot exportul României. Oriunde în lume, salamul acesta a fost o valută forte. Chiar și azi rămâne e o valută forte.” (Valentin Țigău).

Simțuri.”Născut din părinţi actori, Casanova a început o carieră ecleziastică, urmată de o existenţă aventuroasă, în care a exersat numeroase activităţi: jucător profesionist, spion, finanţist, bibliotecar. A cunoscut curţile suveranilor Europei, dar şi închisorile lor. Libertin, a refuzat să se însoare. Etern nemulţumit, şi-a încheiat viaţa într-o bibliotecă. Deşi profesiunea sa oficială e de scriitor, Casanova a fost marcat în istorie mai puţin prin scrierile sale şi mai mult prin talentul de Don Juan. Despre sine, Casanova mărturiseşte într-o epistolă: “Să ştiţi că am făcut întotdeauna deosebire între plăcerea fizică şi iubire; obsesia mea a fost, de altfel, să mă iubească cineva. Pentru mine, plăcerea fără dragoste e insipidă; un amant nu poate avea o plăcere mai mare decât aceea care depinde de plăcerea pe care o face obiectului iubit. Satisfacţia resimţită atunci când descoperim caracterul divin al recunoaşterii unei fizionomii de care ne-am îndrăgostit este supremă. De aceea, obişnuit să nu iubesc decât cu toate simţurile, eu nu puteam să fac dragoste fără cuvinte. La Londra, celebra curtezană Kitty Fisher era şarmantă, dar a trebuit să renunţ la ea pentru că nu vorbea decât engleza”. (Tudor Cireș). P.S. Am putea spune, oare, că neobositul ”prădător” Casanova era – în sens amoros-senzual – un ”carnasier”!?