Cezar STRATON

Recent, o hotărâre judecătorească definitivă a pus capac final – sperăm! – unei mari imposturi funciar-juridice a începutului de mileniu: încercarea îndârjită – pigmentată cu afurisenii și blesteme prea puțin creștinești – a unei fundații private, cu titlu furat (F.B.O.R.) mirosind vag a smirnă și tămâie, de a pune mâna pe cei mai frumoși codri ai Bucovinei. Poate că azi a venit momentul în care toată lumea – dincolo de prejudecăți, bigotisme și orgolii inflamate steril tocmai în mintea celor ce ar trebui să fie pilde vii de smerenie și decență – ca istoricul, remarcabilului Fond Bisericesc Ortodox, un exemplu de bună, remarcabilă gospodărire silvică, să i se restituie, recunoască adevărata identitate și istorie! Din nefericire, avatarurire pădurilor Fondului nu s-au încheiat – ci dimpotrivă – după revenirea Bucovinei în granițele României Mari. Apoi, suferința codrilor voievodali ai Țării de Sus se vor accentua după ocuparea Bucovinei de Nord, în urma tragicului ultimatum sovietic.

Pentru prima etapă invocată, ne-a lăsat o documentată mărturie scrisă (1940) bucovineanul Dumitru Timu, ,,deputat eparhial și fost senator de Câmpulung-Moldovenesc”. Iată un fapt istoric prea puțin cunoscut: în primăvara anului  1918, când declinul Imperiului era evident, iar disoluția sa devenise previzibilă, ,,ministerul agriculturii din Viena, ca autoritate tutelară a Fondului bisericesc” (iată, dacă mai era nevoie, încă o dovadă clară că Fondul era o proprietate de Stat!), reînnoiește un contract mai vechi, din 1911, concesionând lemnul și instalațiile aferente societății ,,Bucovina” – proprietate a unui consorțiu condus de evreul Max Anhauch, ,,om cu mare trecere în cercurile vieneze” – până hăt, în 1928! Prețurile – oricum mici - stabilite de funcționarii vienezi corupți, deveniți – explicabil, chiar scuzabil, aș zice - ,,scapă cine poate, după noi, Potopul!” - indiferenți față de ,,propășirea Fondului”, a fost stabilit ,,în coroane imperiale, care după prăbușirea Austriei – la doar 8 luni de la onerosul contract! – în raport cu valoarea reală a lemnului cerut de piețele internaționale…nu mai făceau nici cinci parale chioare!”

Ei bine, ciudată nu mi se pare mituirea cu succes a vienezilor, ci faptul că, iată, după 22 de ani de la Unire – în 1940 – dubiosul contract de exclusivitate era încă în vigoare. ,,Ai noștri”, de la București, puseseră – e evident! – ,,botul la borcanul cu miere” care va rămâne, mereu, pădurea! Dovadă e demersul eroic al lui F. Czech – un brav inginer ce a rămas la Fond și sub ,,români” - de a opri tăierea, de firmele evreiești, a Codrilor Seculari de la Slătioara și Giumalău. Acestui ,,alogen” – nu unui român localnic – îi datorăm salvarea pentru posteritate a acestor unice sanctuare vegetale. O simplă observație, de context: tare le-a plăcut și le plac încă austriecilor resursele noastre: păduri, petrol, ape minerale etc. Dovadă că și după 1990, un guvern român,,democrat” le-a oferit un contract decenal pentru resursa lemnoasă! Dar nu-i de acuzat acela care cere, care încearcă, ci acela care dă (depinde cu ce preț!?).

În 1940, a urmat o altă mare tragedie a pădurii bucovinene. Istoricul Mihai-Aurelian Căruntu ne prezintă batjocura – eu cred că nu numai bazată pe jaf și lăcomie, ci implicit deznaționalizatoare, etnic-punitivă – făcută de sovietici în scurtul răstimp când au pus mâna pe pădurile noastre: înainte de venirea rușilor, Fondul deținea (1939): 232.000 ha păduri corect administrate, 40 de iazuri de pește moderne (care produceau peste 50 tone de crap anual), instituții publice, de credit, construcții și instalații silvice (peste 200 de sedii de ocoale și cantoane silvice, 12 fabrici de cherestea, cu marfă în stoc de 100 milioane lei, contracte de export ferme, în derulare pentru o mie de vagoane anual.) Sovieticii au pus laba lor înroșită de sânge pe nu mai puțin de 187.000 ha de păduri și pe multe clădiri silvice, fabrici, depozite etc. Și ,,s-au pus iute pe treabă”. Au trecut la tăieri rase pe sute de hectare – indiferent de specie și vârstă – cu predilecție pentru acele specii prețioase, atent îngrijite și păzite de silvicultorii Fondului: larice, stejar, paltin etc.Aceste ,,perle” forestiere erau considerate ,,valută forte” de vremelnicii administratori sovietici: un metru cub era vândut, neoficial, pentru ,,o bancă” (borcan de 3-5 litri de votcă ori o vadră de vin).

Posibilitatea anuală (recolta) pădurii a fost depășită de 2-3 ori în toate pădurile furate, fără nicio preocupare pentru reîmpădurirea munților defrișați. Mai mult, se prevedea tăierea rasă a Codrilor Cosminului – un simbol evocator greu de înghițit – și plantarea locului cu… salcâm!

Coșmarul rusesc nu s-a terminat după trecerea Prutului de către oștirea română. Rămași iar sub sovietici după încheierea războiului, au venit la noi ,,Sovromurile” de tristă amintire. Mii de hectare de pădure au fost,din nou, tăiate ras, simplificate structural! Urmarea!? Monoculturile de molid, extrem de sensibile la vânt și zăpadă: doar în ultimele 5 decenii, doborâturile, nedorite – o grea moștenire inclusiv pentru generațiile viitoare – au totalizat, în Suceava, peste 16 milioane metri cubi! Altfel spus: producția normală, ,,de pace” a pădurii sucevene pentru un deceniu.

P.S. Autorul are măcar fericirea, mândria, că a participat, în anii 76-78 – ca novice student la ,,silvic” la Brașov – numit anțărț ,,Orașul Stalin” – la o simbolică ,,destalinizare vegetală”. Adică, am participat la extragerea ultimilor arbori – abil aleși de silvo-politrucii vremii - care, pe Tâmpa, scriseseră, cu majuscule vizibile de departe, numele tătucului criminal. (2017)

(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)