Cezar STRATON

Promo.Expoziţia internaţională de la Viena (1910) a adus o sumedenie de aprecieri favorabile legate de modul de organizare, prezentare şi calitatea exponatelor, a stârnit invidie şi a trezit curiozitatea multor pasionaţi de vânătoare, din întreaga Europă. În cadrul articolului ,,Chasses aux Cerfs dans les Karpathes” din februarie 1911, Louis Leriche – corespondentul revistei, la modă atunci, ”Le Sport Universel Illustré”, își prezintă, pe larg, aventura lui, la Moldovița: „După o lungă călătorie pe calea ferată bucovineană (realizată pe multe linii proaste, fapt ce ne-a adus încă patru ore de drum), am ajuns împreună cu tovarăşii mei de vânătoare la Vama, o staţie mică pe linia Hatna-Kimpolung, din Bukowina. Eram însă departe de întâlnirea cu locurile noastre de vânat, căci au fost necesare alte cinci ore de călătorie în căruţe, cu tot cu arme şi bagaje, până la „Rudolfshütte” – cabana de vânătoare construită pentru nefericitul arhiduce Rudolph – la km. 8 al liniei forestiere Moldoviţa-Roşoşa. (Acum aflu și eu că vechea ”casă de vânătoare” de acolo fusese destinată, construită pentru prințul Rudolph, cel ce avea să se sinucidă (?) din dragoste...).

Dar, graţie amabilităţii şefului departamentului de vânătoare (k.k.) cezaro-crăiască din Bucovina, această cabană princiară ne-a folosit drept sediu şi punct de plecare în expediţiile noastre pe zona arondată (cu o suprafaţă de 20.000 ha) iar terenul enorm de vânătoare a fost împărţit de membrii grupului nostru în zone individuale. Pentru a ajunge mai rapid la locul meu de vânat, situat la poalele muntelui Oglinda, la mai bine de patru kilometri depărtare de Rudolfshütte, şeful de vânătoare ne-a pus la dispoziţie nişte vagonete de cale ferată Decauville, amenajate pentru transportul de persoane şi de bagaje pe linia forestieră, care ne cărau spre adâncurile pădurii, trase fiind de cai huţuli, conduși de nişte localnici iscusiţi. Am fost însoţit mereu de un pădurar, a cărui misiune era de a mă proteja şi a-mi acorda ajutor la nevoie în aceste locuri cu munţi şi păduri seculare, rupte de civilizaţie – unde singura ocupaţie a băştinaşilor – oameni misterioşi, tăcuţi, imprevizibili şi sălbatici (cât de ”sălbatici”, cher monsieur Louis ot Paris!? n.a.) – asemenea locurilor unde îşi duc traiul, pare a fi vânătoarea (căci braconajul e înfloritor aici, fiind considerat de ei ca legitim), iar supravegherea lor, a hoților, devine iluzorie din lipsă de drumuri şi alte mijloace de comunicare rapide şi convenabile.

După o primă partidă nereuşită, când un cârd de opt cerbi a scăpat din raza armelor noastre, am reluat vânătoarea a doua zi dimineaţa pe la orele două şi jumătate, pornind prin păduri şi mlaştini. (Nu mă pot abține să constat, scuze... îngâmfarea, suficiența jurnalistului parizian, probabil antrenat la tir în grădina Tuilleries... pe rațe din tinichea... un om total nepregătit, mintal, profesional, pentru o vânătoare adevărată, la vânat mare, în Carpați... n.a.)

Continui să-l citez: la scurt timp am descoperit că o turmă mare de cerbi se deplasează pe direcţia noastră şi a trebuit să o ocolim într-un semicerc larg, pentru a ne poziţiona convenabil, într-un loc cu vânt prielnic şi poziţie de tragere bună. Grupul înainta încet în direcţia noastră şi deja ochisem unele dintre cele mai frumoase animale, atunci când o suită neaşteptată de focuri de armă le-a curmat elanul şi a pus la pământ şase cerbi – ceilalţi fugind nebuneşte şi dispărând într-o clipită. Foarte surprinşi de cele întâmplate în faţa ochilor noştri la o vânătoare bine organizată şi păzită, ne-am decis – frustraţi de acest incident – să identificăm autorii masacrului şi am pornit degrabă spre o dumbravă de unde veniseră împuşcăturile; ajunşi la o mică distanţă de acest loc am văzut opt sau zece vânători autohtoni alergând spre desişuri, de unde aveau să şi dispară în pădurea deasă, după ce mai întâi au fost salutaţi cu două focuri trase de paznicul nostru de vânătoare. Înspăimântaţi, braconierii au fost atenţi să nu ne mai dea nici un semn de viaţă şi aşa am intrat foarte fericiţi (ca niște pomanagii – n.a.) în posesia prăzii lor. Cerbul cel mai impunător – conducătorul turmei ucis atunci, este astăzi un trofeu frumos în colecţia mea şi îmi evocă multe amintiri plăcute (şi sentimente de recunoştinţă sinceră pentru acei colaboratori neaşteptaţi) de la prima mea vânătoare de cerbi în Carpaţi. Am constatat însă în timpul unei alte plimbări matinale că braconierii noştri nu au mai fost după aceea la fel de slabi de înger ca prima oară când ne-au uşurat misiunea, căci avuseseră grijă între timp să-şi recupereze dauna, făcând numeroase alte victime. (Cu alte cuvinte, trofeul franțuzului... nu-i aparține! Iată un mic Ceaușeșcu, avant la lettre! - n.a.) Cu toată antipatia pe care eu le-am stârnit-o localnicilor, șeful silvic local a reuşit să adune douăzeci de oameni a doua zi, alături de care s-a îndreptat pe muntele Oglinda de unde au început a goni vânatul spre noi, bătând prin copaci şi tufişuri ori fluturând ramuri lungi. Linia de hăitaşi fiind mult prea rară şi îndepărtată, a făcut ca o mare parte din vânat să nu se îndrepte spre noi; cu toate astea, la finalul partidei de vânătoare am putut constata cu plăcere că aveam vânaţi 23 de cerbi impunători. (Ce vânător de carton era franțuzul... El, dacă bine pricep... n-a pușcat nimic de soi... doar și-a însușit trofeele, altora... nemeritat! n.a.). Aceasta a fost ultima noastră partidă de vânătoare în Carpaţi, căci a doua zi ne-am reluat drumul spre Franţa, nu fără regret după o ţară aşa frumoasă, adevărat paradis vânătoresc.” (Paul Brașcanu, 2016)