Cezar STRATON

Festival.În 1953 avusese loc la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului. Participaseră numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga, din partidele comuniste occidentale; alţii veniseră din Asia sau din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară condusă de comunişti. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu 2-3 luni înainte, ocârmuirea începuse să drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în săptămânile premergătoare festivalului nu se mai găsea aproape nimic de cumpărat în magazine. Timp de două luni nu se vindea nicăieri (nici în localuri) un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul „postului”, au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau chiar au murit pentru că abuzaseră de bere, ţuică sau vin. Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau o taxă lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post naţional, astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comerţ erau concepute anume (nu aveau decât unde medii şi lungi) ca să nu poată capta „Vocea Americii” sau „Europa liberă”, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse înainte de război. La petreceri se dansa după muzică de patefon, redată pe plăci de 78 de turaţii, având imprimate o melodie pe faţă şi alta pe revers, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos. Patefonul era pick-upul vremii, ace pentru el vânzându-se în orice librărie sau papetărie. Oamenii cu pretenţii discutau despre “menajul” (aşa i se spunea căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret de romanţe, care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche era în vârful topului. Cântau amândoi un şlagăr dulceag, „Firicel de floare-albastră”. Toamna, dacă aveau şi gradină, unele localuri, precum „Strugurel”, sau cel de la Piaţa Rahova, încropeau o mustărie împrejmuită cu stuf, unde se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Etalonul îl reprezentau mustăriile din Târgul Moşilor, din Obor, unde în 1958 Maria Tănase a cântat pe estrada cârciumii „La prispa înaltă”.

Pește.Peștele este, desigur, un simbol al elementului apă. În mitologia indiană, el este călărit de Varuna și asociat cu nașterea sau restaurarea ciclică. Peștele este unul dintre avatarurile lui Vishnu, care-l salvează de la potop pe Manu, legiuitorul ciclului actual; tot peștele îi înmânează apoi Vedele, dezvăluindu-i știința sacră. În China, peștele este simbolul norocului, dar și al fecundității, datorită uluitoarei sale capacități de a se reproduce. În islamism, peștele este asociat tot cu ideea de fertilitate, fiind legat și de cea de prosperitate. În iconografia popoarelor indo-europene, peștele este simbolul înțelepciunii. Peștele trăiește în adâncurile insondabile ale creației, fiind un purtător de mistere. Dar poate cel mai elevat simbol ezoteric al peștelui, reprezentat prin două arcuri ce se intersectează, este acela de Salvator sau Mântuitor, pe care este fundamentată religia creștină. Simbolul a fost inițial folosit de creștini ca un semn secret de identificare, pentru a evita persecuțiile.

Alun.Alunul, un arbore de talie medie, crește prin păduri și rareori este cultivat. În scopuri medicinale, se foloseau seva de alun, bățul de alun și fructele arbustului, alunele. Pecinginea se tămăduia cu sevă de alun, iar cu un băț verde de alun, încins foarte bine în spuză, se ardeau păduceii (un fel de bătături, de beșici) de pe tălpi. Cărbunii plămădiți (macerați) în rachiu erau leac pentru izdat (colici intestinali). Bățul de alun era folosit și în descântecele de mușcătură de șarpe. Cu trei bețe de alun se mesteca apa neîncepută, pusă într-o cofiță de lemn, nouă: ”...Așa să iasă din os, / din carne, / din piele, / Mușcăturile rele, / a celui șerpurel, / ce stă sub pietricică, / în fântână mică, / Sub tufă răsădită”. Cu apa descântată, se spăla locul mușcăturii. Bățul de alun îl găsim și în farmecele de dragoste. Pentru aflarea ursitei cuiva (fată sau băiat), descântătoarea se folosea de trei smicele (nuielușe, bețe): una de alun, una de arțar și una de sânger, cu care bătea un ulcior cu apă neîncepută, spunând: ”Tu alun, să mi-l aduci ca un nebun, / Tu arțar, să mi-l aduci ca un armăsar, / Tu sânger, să mi-l aduci ca un înger.”

Aghioase.Cunoscută îndeosebi din opera lui Ion Creangă, locuţiunea verbală „a trage la aghioase“ conţine un termen derivat din neogrecescul „ághios“. Substantivul neutru (cu pl. „aghioase“) provine din greaca veche, iar apariţia expresiei de mai sus trebuie să fi fost înlesnită de „aghios, aghios” („sfinte, sfinte“ / „Doamne, Dumnezeul meu”), cuvintele de început ale unei populare cântări liturgice. În pofida unor false interpretări (favorizate de conotaţiile, adeseori vulgare, în care a fost implicat verbul „a trage“), prin „a trage (la) aghioase“ se înţelege: „a cânta monoton şi tărăgănat“; „a dormi“; „a sforăi“... în timpul slujbei prea lungi, plictisitoare... (C. Voinescu)