Cezar STRATON

Capcane.”Rușii vechi au folosit capcane simple pentru urși, constând doar din mai mulți bușteni și stâlpi. Una dintre ele, numită „chtchemitsa” („presă”), este descrisă în 1885 în ziarul ”Olonets” (în Karelia). În esență, sunt doi-trei bușteni mari, groși, care cad pe labele unui urs în timp ce el încearcă să apuce o bucată de carne putredă, agățată ca momeală. După căderea buștenilor, ursul este prins și moare de foame dacă capcana este lăsată nesupravegheată, sau este ucis de vânătorii care pândesc în apropiere. Desigur, urșii erau capturați și în gropi săpate în pământ, cu vârfuri de lemn ascuțite în partea de jos a gropii. Aceste gropi erau mascate cu frunze și crengi și erau săpate în acele locuri unde urșii se hrănesc înainte de hibernare. Vacile sau porcii morți (sau capetele lor tăiate) erau, de asemenea, folosite ca momeală. Legată de un copac adânc în pădure, carnea atrăgea urși care o mâncau, iar vânătorii atacau din adăpostul lor. În mod surprinzător, alcoolul era folosit și ca o capcană: dacă un urs era prea mare și amenințător, vânătorii lăsau o găleată de vodcă lângă momeală, pentru ca ursul să bea după ce a mâncat și apoi să adoarmă. Adormit, el devenea o pradă ușoară pentru vânători. Înainte de hibernare, când vine toamna, urșii vor să se îngrașe, să aibă rezerve. Le plac ovăzul și alte cereale și ies frecvent pe câmp pentru a mânca aceste semințe suculente. Urșii puteau fi vânați în acest moment, dar vânătorii trebuiau să evite riscul să cadă pradă, în câmp, unuia sau mai multor urși. Pentru a vâna ursul „la ovăz”, un vânător construia o mică platformă în vârful unui trunchi de copac, unde putea aștepta și urmări cum se hrănește ursul. Trebuia să fie la cel puțin cinci metri deasupra solului, iar vânătorul trebuia să rămână complet tăcut - și, cel mai important, să fie inodor. Vânătorii cu experiență nu se bărbieresc cu săptămâni înainte de a merge la vânătoare de urși, nu fumează și nu beau alcool și nu folosesc deodorante. Hainele și încălțămintea sunt bine aerisite, pentru a scăpa de tot felul de mirosuri. Vânătorul așteaptă cocoțat în adăpostul său, până când ursul este suficient de aproape, pentru a trage o lovitură precisă, îndreptată spre inimă. Este foarte important - zice un vechi vânător - să verifici dacă ursul este cu adevărat mort înainte de a te apropia - urșii sunt inteligenți și vicleni și, chiar răniți, se pot preface și aștepta să dea o ultimă lovitură fatală unui vânător nesăbuit. Câinii pot fi utili în vânătoarea unui urs atât în ​​bârlogul său, cât și în pădure. În primul caz, trezesc ursul și îl irită lătrând. Ursul iese apoi din bârlog, care este închis cu un capac gros de iarbă, mușchi și pământ. Când deschide ”ușa”, câinii se năpustesc asupra lui, în timp ce vânătorul îl atacă cu o suliță sau o armă.

Pentru a vâna un urs în aer liber, câinii îi miros urmele și îl hăituiesc până ajunge aproape vânătorul. ”Laika” rusești sunt cei mai buni câini pentru această aventură periculoasă. Cu toate acestea, trebuie să existe mai mulți câini - aceștia nu pot răni semnificativ ursul, în timp ce ursul poate ucide un câine lesne, printr-o singură lovitură a labei. Câinii atacă pe rând, provocând mușcături dureroase. Ursul se așază apoi pentru a-și proteja corpul și devine o țintă ușoară pentru vânător. Evident, în fiecare dintre cazurile de mai sus, o armă poate fi folosită pentru a ucide un urs hăituit cu câinii, sau care se hrănește în câmp. Cu toate acestea, cel mai periculos mod (cu excepția medievalei rogatine, sulița cu vârf ascuțit, desigur!) de a împușca un urs în sălbăticie este să-l vânezi doar cu o pușcă și de unul singur, fără partener.” (Russia Beyond)

Otomani.Mâncarea în Imperiul Otoman este o mâncare sățioasă, adesea excesiv de dulce și cu multe grăsimi, deci și nesănătoasă în același timp. O remarcă mai mult decât pertinentă este că daca pizza a fost mâncarea de tip fast-food a vestului, estul a căzut sub patima altui produs specific fast-food, shaorma, shawarma în varianta turcească. Shaorma, deși nu pare, are în spate o istorie de aproximativ 100 de ani și este printre cele mai vechi tipuri de fast-food existente. Mehrdad Kia, în lucrarea sa „The Ottoman Empire”, susține, de asemenea, existența unei laturi exclusiviste a gastronomiei otomane, gastronomia imperială, care cuprinde câteva specialități mai puțin cunoscute de plebe, precum porumbel la proțap, kavun dolmasi sau pepene umplut și ayva dolma, un preparat fără carne, cu ulei de măsline și legume saute. O certitudine în privința culturii gastronomice este că aceasta își atinge perfecțiunea în Istanbulul imperial, acolo unde tradiția culinară era unificată și rafinată pentru a satisface cele mai pretențioase dintre gusturi. Având acest lucru în perspectivă, putem afirma că Istanbulul era în fond nu numai capitala imperiului, dar și capitala gastronomiei, zona care reunea tradițiile culinare de pe întreg teritoriul statului otoman. Bert Fragner realizează o imagine de ansamblu susținând că ”nu ar trebui să se uite faptul că este normal, tipic pentru orice mare cultură gastronomică să se bazeze pe varietatea locală și pe un schimb reciproc, o îmbogățire între ele, dar în același timp ar trebui să fie omogenizate și armonizate orientările și influențele culinare, de o tradiție metropolitană a gustului rafinat.”