Cezar STRATON

Stele.– Cu tine nu pot să fiu decât romantic. Îți plac stelele? – Da! – Perfect, știu un hotel care are 4!

Zodii.– Iubito, zodia ta, Fecioară, nu ți se potrivește deloc! – Lasă, iubitule, că și a ta, Taur, e doar numele de ea!  

Elodia.– Ce-ai face dacă te-aș înșela? – Te-aș face celebră, ca Elodia!

Poligamii.Când un bărbat are 5 femei în Franța…este Don Juan, în Dubai este șeic, doar în România este un nenorocit.

Urechi.– Ana, ai condus ani de zile și nu înveți să vezi oglinzile? – Care oglinzi? – Cele din laterale! – Credeam că sunt urechile mașinii.

Tu-i... Legenda spune că dacă în mijlocul nopții te ridici din pat să mergi la baie și te lovești la picior de colțul dulapului, în mod miraculos începi să vorbești cu Dumnezeu și cu toți sfinții în manieră foarte  confidențială…

Lumânări.Eu, chestia asta n-am înțeles-o. Când împlinești anii, stingi lumânarea, iar când mori ți-o aprinde…!?

Politician.„Omul public, de vreme ce se implică în guvernarea altora, nu se poate plânge că este judecat pe baza actelor sale, nici asupra imaginii deseori inexacte pe care o au cetățenii despre el. Așa cum a spus Diderot, despre actorul de pe scenă, susținem că orice om care acceptă să joace un rol public poartă în jurul său o „mare fantomă” , un orizont de așteptare și de pretenții din partea publicului, în care este învăluit de acum înainte și care este responsabilă pentru personajul său, chiar dacă acesta nu vrea să recunoască. Politicianul nu este niciodată în ochii altora ceea ce este în ochii lui, nu numai pentru că alții îl judecă pripit, fără a avea răbdare... ci și pentru că ceea ce este în el eroare sau neglijare poate însemna pentru oamenii reprezentați de acel politician răul absolut, robia sau moartea. Acceptând un rol politic, o șansă la glorie, el acceptă, implicit... și un risc de infamie, insultă personală... acesta – crede doar el, bietul -  că ar fi „nemeritat”. Acțiunea politică este inerent, genetic impură, deoarece este interesul multora. Un lider crede că folosește ambiția celor din jur pentru a-și salva munca. Niciun politician nu poate pretinde că este absolut nevinovat. A guverna, așa cum se spune, înseamnă a prevedea, iar politicianul nu își poate cere scuze pentru neprevăzut. Cu toate acestea, există mereu în politică ceva imprevizibil. Acel ceva pentru care politicianul ar trebui să-și asume, simultan: și gloria... și înjurătura... Aceasta este tragedia.” (Maurice Merleau-Ponty, ” Humanisme et terreur”, 1947).

Cuvinte din bătrâni.”Toptan. Uzurpându-l pe mai vechiul turcism ”toptan”, franțuzescul ”en gros” a acceptat, până la urmă, fonetismul românesc, dobândind forma ”angro”. Drăghici era fiul unui ”toptangiu” de pânzeturi – scrie Vlahuță, toptangiu (turcescul toptanci) fiind sinonim cu ”marchitan” (polonezul ”markietan”), despre care pomenește Camil Petrescu: ”Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca niște marchitani.” Șirul sinonimelor turcești ale latinescului ”negustor” (negotiatorius) continuă cu arhaismele mămular (mamul) și boccegiu (bohgaçi), lor alăturându-li-se ucraineanul coropcar (korobka – ladă purtată în spate, precum tolba, de unde și ”tolbaș”), slavonele cupeț (kupĭcĭ) și precupeț (prekupeč). Caragiale e ferm: ”Eu n-am prăvălie, domnule; eu nu sunt cupeț”, iar Smaranda Creangă – ceva mai amenințătoare: ”Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom avea altă vorbă”.  Buric. Moștenit de aproape toate limbile romanice, latinescul ”umbŭlῑcus” a evoluat în italiană la ombelico, în franceză la nombril, în spaniolă la ombligo, în portugheză la umbigo. În română a ajuns ”buric”, după cum zice și Mateiu Caragiale în poezia ”Trântorul”: ”..sărmanu-a fost de mic/ Crescut pe mâini străine. El joacă din buric,/ Înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte”. Vorbitorii au asimilat prima parte a latinescului ”um-bŭlῑcus” cu articolul nehotărât ”un” și l-au detașat de corpul său fonetic, iar ceea ce a mai rămas, bulicus, a urmat calea evoluției fonetice firești: l intervocalic a devenit r și s final a căzut: bŭlῑcus> buricu>buric. Lingviștii numesc fenomenul deglutinare și îl mai exemplifică și cu neogrecescul ostrákinos (scoică) ajuns la noi strachină și nu ostrachină, cum ar fi trebuit, pentru că o a fost asimilat cu articolul nehotărât feminin, singular. Zice Petre Ispirescu în Despre pomul Crăciunului: …un ţafandache cu sticla în ochi, cu gâtul pus ca-ntr-un proţap, cu gulerul stând să-l apuce de nas, umblând parc-ar călca numai în străchini, cu fumurile în cap şi uitându-se peste umăr la cei ce-i vorbesc.” (C. Voinescu)

Sare.” În evul mediu, în toate regiunile din Europa unde se găsea sare, dreptul de a exploata îl avea doar regele sau principele acelui stat. Domnul muntean ori moldovean trebuia să-și asigure o sursă precisă de venituri. O sursă importantă o constituia, pe lângă altele, tocmai exploatarea sării, un produs foarte bine prețuit. Cea mai veche știre despre exploatarea sării în țările românești datează din 13 martie 1373, data scrisorii trimise de regele Ludovic al Ungariei, comitelui Timișoarei, prin care îi poruncește să oprească la Orșova importul sării din Țara Românească. Un document de la 1408 vorbește de un „Anghel de la Ocnă care face danii mănăstirii Cozia”. Nu poate fi vorba decât de Ocnele Mari (Vâlcea). De la această ocnă provenea sarea de care vorbește la 1445 cronicarul burgund Wavrin. El îl citează pe Vlad Dracul, care vrea să recâștige de la turci cetatea Giurgiu, pentru că „Nicio piatră din această cetate nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu câte un bolovan de sare”.  Una din cele mai vechi mențiuni cu privire la tehnica extragerii sării în Țara Românească o avem de la Paul de Alep, care spune „...în Țara Românească și Moldova sunt ocne în munți și mine pe sub pământ, de unde se taie sare în bolovani mari. Sarea este ca piatra neagră, dar zdrobită, se face ca zăpada, iar femeile o vând întotdeauna în pulbere la târguri. Însă tăierea ei este foarte grea.”. Astfel, tradiția populară română consemnează și astăzi ideea de primire a cuiva în cea mai mare cinste, prin întâmpinarea oaspetelui cu pâine și sare. Sarea,  alături de grâu, de pâine, ceva foarte valoros și de preț, fără termen de comparație: „sarea pământului”. Expresiile „drag ca sarea-n ochi”, sau a-i sta cuiva „ca sarea-n ochi” sunt, pe de altă parte – exprimări ce pun în evidență pe cineva nesuferit, inacceptabil. Dar... alte exemple „ca sarea-n bucate”, pun în evidență efectul benefic al acestui ingredient esențial, sarea. „A pune sare pe coadă” cuiva înseamnă că acela e pierdut pentru societate, că nu mai merită atenția obștii.” (Claudia Balaș)