Cezar STRATON

Motto. Proverb (actualizat). Dă-i unui om un pește și el se va hrăni o zi. Învață-l să pescuiască și el va cheltui o avere pentru un niște scule pe care le va folosi de vreo 2-3 ori pe an.

 Întrebare (firească).Gigel îl întâmpină pe tatăl său: - Tată, tată unde ai fost? - La vânătoare de raţe! - Şi ai împuşcat multe? - Nici una! - Atunci, de unde ştii că ai fost tocmai la o vânătoare de raţe? Subterfugiu. Un bărbat se întoarce de la pescuit cu mâinile goale, se oprește în fața unei pescării și spune: - Aș vrea să iau 2 păstrăvi mari dar ... tu aruncă-i spre mine! - De ce? - În felul acesta voi putea să-i spun soției că eu ”i-am prins”, fără să spun o minciună, în sfânta zi de duminică. Memorii. ” Iosif Şterca Şuluţiu, nobil de Cărpeniş s'a născut în 1827 la Cărpeniş, în Ţara Moţilor. Tatăl său, Ioan Şterca-Şuluţiu, a fost controlor cameral, la averile statului.Unchiul său, Alexandru Şterca-Şuluţiu a fost mitropolitul Blajului. A participat la luptele pentru apărarea Munţilor Apuseni, fiind de faţă la măcelul dela Abrud. La 1861 a fost ales vice-comite al judeţului Cetatea de Baltă. După împăcarea Austriei cu Ungurii, a fost scos din această demnitate din cauza atitudinei sale româneşti. A funcţionat apoi ca magistrat la Sibiu. Din 1904, până la moartea sa, întâmplată în 1911, a fost preşedinte al „Astrei". Memoriile lui au apărut în 6 volume între anii 1877 şi 1910. Pentru ele, autorul a avut deseori de furcă cu reprezentanţii autorităţilor maghiare. Sunt cărţi extrem de rare, abea se mai găsesc câteva exemplare. Schiţa „Vânătorul român" a  apărut la 1879”. (Graţian Mărcuş). ” Cine să-şi piardă timpul cu „valachii"? Da, poatete  proverbul  străbun: ,.de mortuis aut bene, aut nihil”, îl vor fi înţelegând aşa: „de valachi dacă nu poţi scrie rău, apoi mai bine să taci". Dar nici nu va fi, poate, ce să scrii despre ei? Vor fi omorând şi ei din când în când, ca „cei 7 şvabi", un iepure azi, ca şi cutare viteaz, care a puşcat un turc mort, ori ca eroii moderni, care au duelat la o distanţă de 100 paşi cu pistoale, cari mânau la 80 de paşi? Apoi „sportul" e o petrecere aristocratică. Ţăranul e bun numa de gonaci. Aşa e când e vorba de vânat mărunt, dar când e vorba de urşi şi porci sălbateci, cari numai în sângele vânătorului îşi stâmpară turbarea lor, atunci românul e în elementul său! Cine n'a văzut pe vânătorii români cu asemienea ocaziuni, n-are ideie despre dexteritatea, curajul, bravura şi despre sângele său cel rece, cu care  întâmpină cel mai mare pericol. La vânat de urşi poţi vedea pe vânătorul român  în clasicitatea sa. În cel mai mare pericol, nu-i lipseşte gluma şi umorul. Ce e drept, nici românii nu sunt toţi vânători de urşi. Precum e zicala: „neam bun",  „neam rău", va să zică: precum e tata, aşa este şi feciorul. Asemenea, zice  românul: „e neam de vânător". Pasiunea pentru vânat a fost caracteristică şi în  familia noastră. Unchiul meu, mitropolitul, încă a fost în tinereţele sale, un  mare gimnastic şi un vânător renumit. Boerimea Transilvaniei, cu care îşi  exercita aceasta plăcere, îl ţinea de o autoritate de rangul întâi. El a fost cel dintâi care a scris în limba română un op despre arta vânătoarei. Din  generaţiune în generaţiune se transplanta aplecarea spre vânat. A petrece cu aceşti oameni în munţi e o desfătare extraordinară. (...). Dacă cineva e prevăzut  cu arme precum sunt eu cu „Lancaster" cu glonţ, anume pentru vânatul mare, şi dacă are încredere în sine, ce e lucrul principal, atunci poate fi liniştit. Dar când vedeam pe românul cu flinta legată cu drot, - în timpii mai dinainte cu cremene, mi se răcea sângele în vine! - „Doară nu vei sta cu puşca aceia  înaintea ursului?" - Nu, că va sta el înaintea mea. Apoi e încărcată cu nădejde puşca, n'ai grije, Domnule! Numai de-iar da Dumnezeu să pot da faţă cu badea  Nicolae!" (aşa numesc vânătorii ursul). - „Ce înţelegi D-ta, că ţi-e încărcată puşca cu nădejde?" - „Ce  să înţeleg! Bagi un pumn de praf, un pumn de plumb şi de fier tăiat, apoi îi dai drumul p'aci încolo. Dacă te păleşte şi te smintește să-ţi sară căciula din cap, şi să-ţi pornească sângele pe nas, atunci de sigur cade şi ursul. Altmintrea, nu!" (1897). Patinoar. Un pescar sapă o gaură în gheață și așteaptă, sperând să prindă un pește mare. Dar o voce îi șoptește: „Nu sunt pești aici." De aceea, pescarul merge puțin mai departe și sapă o nouă gaură. Din nou, aude aceeași voce care îi spune că acolo nu există pești. El repetă această operație...și, întotdeauna, aceeași voce! După un timp, exasperat, bietul pescar se enervează și spune: „Dar tu cine ești? Și vocea îi răspunde: ”Eu sunt directorul patinoarului”.