Cezar STRATON

Motto. ”Iepuri. Soțul vine cu tolba goală de la vânătoare, iar soția îl întreabă: - Câți iepuri ai împușcat azi? – Niciunul... dar dacă ai fi văzut ce spaimă am băgat între ei...”

Arthur 3.Prof. dr. Ovidiu Ionescu: ” Ursul brun și-a schimbat comportamentul în ultimii ani. Dacă nu se mai vânează, ursului nu îi mai este frică de om, a venit acum în culturile agricole, în livezi, la stupine. Decât să te duci în pădure să cauți de mâncare, nu e mai bine în lanul de porumb? Decât să alergi după o căprioară, nu prinzi mai repede o oaie sau un porc? Și atunci e normal, ursul este oportunist și dacă nu îi mai este frică de om, se duce unde este hrana mai multă. Noroc că se mai omoară masculii între ei. Pentru că e densitatea foarte mare, masculii omoară un număr foarte mare de pui, pentru că altfel aveam o explozie fantastică! În momentul de față, ursoaicele cu pui trebuie să se ferească de masculi și coboară spre localități, spre culturile agricole, acolo unde masculii mari nu prea vin. În localităţi dau de hrană, având hrană mai multă, fac mai mulți pui. Avem din ce în ce mai multe cazuri cu 3, 4 și chiar cu 5 pui, nu cu 2 cum era normal. Dacă stă în pădure, face doi pui, dacă stă în lanul de porumb, face patru pui. Pentru că are mâncare mult mai ușor, iar consumul de energie este mult mai mic și atunci starea de întreținere în toamnă este foarte bună. Ursoaica, așa cum are capacitatea să resoarbă embrionii dacă nu are suficientă grăsime pentru hibernare sau să-i crească, așa are și capacitatea să crească și un număr mai mare de pui, atunci când are grăsime pe ea. Vânătoarea controlată – repet - este singura soluție! Dacă nu, oamenii își fac dreptate singuri.” (ziare.com).

Ciutărie.”Găteau părinţii noştri şi bunii lor, fără să aleagă, numai după fireasca lor înţelepciune, pentru aceeaşi foame, şi vânat cu pene şi vânat cu păr, că aveau de unde” . Acelaşi zugrav al moravurilor culinare de altădată (Ernest Gheorghiu – n.a.) aminteşte de apetitul grozav al înaintaşilor pentru iepuri cu măsline, prepeliţe fripte, potârnichi cu linte fiartă în bulion de coarne, sitari înăbuşiţi sau gâşte sălbatice prăjite în unt. Din cămările „obrazelor simandicoase” nu lipsea însă nici vânatul nobil, de soi. În Bucureşti, în spatele palatului de la Curtea-Veche, se întindea odinioară „Ciutăria domnească”, cuprinzând în ocolul ei căprioarele pe care Vodă se ostenea să şi le vrea pe masă în chip de bucate, dacă n-avea răgaz să se ducă «în primblare să vâneze departe, în pădurile Jiului», ca să prinză cerbi şi alte vânaturi mai mari - după cum ne spunea Constantin Căpitanul Filipescu în «Istoriile» sale, avându-şi acolo domnia «branişte, adică loc oprit»”. (Octavian Stoica, ”De-ale gurii din bătrâni”, Ed. Sport-Turism,  1978).

Barbarie.„Până la locurile unde se organizau  vânătorile, Ceaușescu ajungea cu elicopterul şi vâna singur. Astfel, în anul 1969 toamna, între orele 9 şi 13, în regiunea Bistriţa, pe fondul de vânătoare Budac, «titanul» Carpaţilor a împuşcat, neţinând cont de nici o etică vânătorească, exact 31 de urşi, la o singură goană în care a fost prinsă o concentraţie masivă de urşi atraşi de fructificaţia deosebit  de bogată în acel an în jir şi ghindă. Dorinţa lui era nu numai să doboare recordul mondial, dar şi să fie recunoscut pe mapamond ca cel mai mare vânător de urşi al tuturor timpurilor. (…) Apoi este de necontestat că în 24 de ani cât a domnit, acest «vampir al Carpaţilor» a împuşcat peste 2000 de urşi”. Barbaria execuţiei caprelor negre întrece orice închipuire: animalele, „gonite de zgomotul infernal al elicopterelor ce zburau la mică altitudine, se strecurau prin trecători prinzând muchea Muntelui Râiosu şi defilau în faţa vilei din căldarea Piscul Negru, unde erau primite cu foc continuu, fiind masacrate fără discernământ zeci şi zeci de exemplare, în câteva ore”. Asemenea carnaje s-au săvârşit nu arareori în rândul caprelor negre, deşi, „spre disperarea ucigaşului, nici una nu purta coarne medalie de aur” , după cum nici cele împuşcate din telecabina de la Buşteni.” (Aristide Stravos, ”Vânători şi… caractere”, Ed. Scripta, 1994).

Vânătoreasă. Un vânător cedează cicălelilor nevestei şi o duce la vânătoare. Acolo, îi explică cum se ţine puşca, cum se ţinteşte, cum se apasă pe trăgaci. Îi mai spune, de asemenea, că atunci când a împuşcat un animal să se grăbească la el, ca nu cumva un alt vânător să-şi însuşească trofeul. După puţin timp aude dinspre nevastă-sa o împuşcătură şi vociferări. Porneşte într-acolo şi o vede pe nevastă-sa certându-se zdravăn cu un alt vânător asupra unui leş de animal. Apropiindu-se, îl aude pe vânător strigând: - Bine duduie, bine, e în ordine, ne-am înţeles, cerbul e al dumitale. Dar lasă-mă cel puţin să scot şaua de pe el...

Apăi!?Într-o regiune unde lupii făceau mari pagube în rândul oilor, se organizează o întâlnire între ciobani, vânători și...ecologiști. Primii solicită reducerea drastică și urgentă a efectivelor de lupi. Vânătorii, bucuroși își oferă serviciile. Ecologiștii, în schimb, o țin pe a lor: lupii masculi trebuie capturați (?) și sterilizați, astfel încât populația să se reducă treptat și fără violență. Moment în care un baci bătrân se ridică în picioare și – după ce dă cu cușma de podele – zice: - Apăi, domnilor, lupii ăștia ne mănâncă oile, nu le regulează!

Vrăbii.(Ori, altfel spus, o lecție de a-ți vedea, realist, de lungul nasului...al ciocului, enfin). Zice-se că trei vrăbioi erau așezați pe-o margine de iesle, în grajd, urmărind un cal care mânca ovăz. Primul vrăbioi zice: - Azi am intrat, pe furiș, la Operă...și m-am delectat cu minunata muzică a lui Mozart! Al doilea nu se lasă mai prejos: - Eu am văzut azi, baletul ”Lacul lebedelor”. Ce perfecțiune! Al treilea vrăbioi: - Domnilor, atenție la cal! Totuși... până una-alta, să nu ratăm dejunul!