Cezar STRATON

Beție.1. În afara marii iubiri, este acea stare pe care izbutim cel mai greu să o mascăm, ascundem, disimulăm.

2. ~ (salvatoare!?). În perioada sa de maximă expansiune, Hoarda de Aur cucerise aproape întreaga Eurasie, anul 1241 fiind cel al cotropirii Câmpiei Panonice. Urma, desigur, Europa de Apus, prea fărâmițată și dezbinată atunci pentru a putea opri „taifunul mongol”. Dar, pe 11 decembrie 1241, marele han Ogodai (care are statuie în Mongolia de azi) moare în urma unei beții crâncene, fără a mai apuca să desemneze un succesor. Principii aflați în fruntea corpurilor de armată în expediția europeană se grăbesc să se întoarcă acasă, fiecare nutrind speranța că va cuceri Puterea. Dar luptele fratricide dintre aceștia vor pulveriza forța temutei armade. Abia peste trei secole – în 1556 – un alt popor asiatic va da Ungariei lovitura de moarte: turcii otomani. Regatul ungar va reapărea ca entitate politică abia în 1867, în vremea imperiului bicefal. Beția „mortală” a lui Ogodai a salvat Europa.

Bere.1. Deoarece în civilizațiile greacă și romană vinul era băutura preferată, pentru a denumi spumoasa licoare din malț și hamei s-a recurs la un împrumut din civilizațiile vecine, latinescul „cerevisia” (devenit în spaniolă „cerveza”) fiind un termen celtic. Celții stabiliți în Galia erau mari consumatori de bere, pe care o beau – scrie Cezar – din mari coarne de bour, același mitic animal dispărut de câteva veacuri din pădurile Europei care a inspirat legenda întemeierii Moldovei și stema ei. Și pe care mulți îl confundă, greșit, cu zimbrul. Românescul „bere” este preluat din germ. „bier”, adaptat din infinitivul verbului „a bea”. În aromână termenul vine din italiană: „birra”.

2. Expresia „luna de miere” nu avea, la origine, sensul actual, ce trimite la irepetabilele delicii consecutive „nopții nunții”. Mai mult, ea are mai mult legătură cu berea – un recunoscut anafrodiziac! – decât cu nectarul produs de albine: în anticul Babilon, tatăl miresei oferea ginerelui bere amestecată cu miere timp de exact o lună după ziua căsătoriei. Spre deosebire de Occident, la noi s-a pierdut tradiția „berii mănăstirești”, deși se pare că vechimea producerii ei coboară până la Alexandru cel Bun, sub domnia căruia catolicismul încerca să se impună în Moldova. Pe la 1646, un călător străin scria că în munții de lângă Tg. Trotuș (Bacău), „biserica catolică are 2 jugăre de vie și o căldare mare pentru fiertu băuturii cervisia (bere)”. Acerba concurență dintre marii producători de bere are rădăcini în Evul Mediu: regele ceh Venceslas a poruncit ca toți cei care exportă hamei să fie spânzurați fără judecată. Celebra marcă „Gambrinus” evocă numele unui rege din Flandra (sec. VIII), considerat inventatorul popularei băuturi. Încă una și mă duc: berea la cutie apare în 1935, iar producția și inovația tehnologică (la fel ca și în cazul conservelor) vor fi puternic impulsionate de războiul mondial. Fie, băiete, parcă mai merge o „halbă”: pe la 1867, berea autohtonă nu reușise încă să convingă un public obișnuit cu vinul și rachiul. Iată o mărturie: „bere se face multă, dar nu e bună, oamenii nu prea o beau, în schimb fabricile de bere fac drojdii bune pentru dospit cozonacii”... Ultima „gulerată”: însuși George Washington deținea o făbricuță de bere și nu prididea să laude virtuțile acestei băuturi.

Brună(„sau blondă, îmi e totuna...”). Cu cât îmbătrânesc – și asta, bag seamă, chiar că nu poate fi oprit – cu atât le-aș prefera, pe amândouă – dar de ce nu împreună ori succesiv, uaaau!? – la halbă bine frapată, și  nu în capoțel transparent, în dormitor...

Dres (dregere, dregător). Dicționarele academice validează oarecum „rușinate” – pudoare gratuită, de vreme ce viața vie, palpitul ei argotic o vor lua mereu înaintea scorțosului „bun de tipar” dat de o conjuncturală unanimitate a „conclavului” de somități oficioase – noile sensuri ale cuvintelor, cele consacrate de crâșmă, de stradă, de piață și mult mai târziu (să nu zic tardiv) de academii. Dedic – cu drag – și acest articol răbdării și înțelegerii (sper) complice ale celui mai subtil, nuanțat (nădăjduiesc că și tolerant cu subsemnatul) „despicător de fir – de limbă română – în patru”,  ziarist sucevean Ion Nedelea. Avem „de lucru” din belșug, de pildă, la banalul „dres”, un „deja vu”, un pseudo-neologism ce denumea exclusiv, până acum niscai anișori, fardul, cosmetizarea chipului feminin. Bref: o prefăcătorie, o falsificare. Moda a impus, între timp, același cuvânt pentru ciorapul feminin cu chilot, prilej-pretext de a cita bancul cu naivul mire care, ignorând progresul chimiei, a rămas convins că el a fost primul care a „deșirat” un țesut feminin viu, intim, de fapt de mult sfărâmat...Iată, anecdotic, altă înșelătorie… În realitate, confuzia indusă aici e multiplă, dacă vorbim și de „dressingul” englezesc (depistabil, vai, până și în limbajul noilor bucătari valahi, care îl substituie ideii de sos, și chiar de mujdei – devenit, la modul sclifosit, un „dres de usturoi, ulei și sare”). Mă voi drege, la urmă, rustic prin salvator recurs la accepția veche a termenului, aceea de a te repara a doua zi după un exces bahic... Îmi amintesc că, prin anii ’90, cei ai naivelor „poduri de flori”, un bun prieten din Chișinău mă invitase, la el, unde eram găzduit, în dimineața de „după”, să ne „pohmelim”, adică, pre rusește, să ne dregem după principiul „cui pe cui”... Mie, atunci, mult mi-a plăcut moalele cuvânt slav „pohmeli”. Încât mergând pe „surse” – cum ar zice unii ziariști de azi – am aflat că „dregătorul” voievodului era, la origine, etimologic și istoric, taman slujbașul care avea diplomația, talentul, răbdarea de a-l „drege” la nevoie pe domnitor, de a-l „trezi” ori, la nevoie, de a-l suplini și reprezenta public când șeful avea, dimineața, teribile dureri de cap și un chef irepresibil de a mai reteza niscai capete (cine nu a trăit, ca simplu și anonim bărbat mahmur, această acută senzație revanșardă?). Cât despre clasicul „a drege busuiocul”, îi dau dreptate scrupulosului Stelian Dumistrăcel, care rectifică: forma corectă era „a dregecu busuiocul”, cu această plantă sfântă (măritișul fetei, dezinfecția rituală a casei, vinul pe cale să se strice etc.). Fidel somității numite mai sus – care citează și un podgorean vrâncean ce refuză să-și salveze cu busuioc vinul stricat, deoarece „îi dă miros de mort” – voi recunoaște identitatea astfel relevată între „a drege” și „a falsifica”. Oare (și) de asta „dregătorii” de azi preferă să fie numiți altfel:  președinți, miniștri, consilieri?