Cezar STRATON

Motto. ”Femeia. – Măi Ioane, tu, ca pescar vechi, ce părere ai despre femeie? – Femeia este un pește care se prinde numai cu râma mare! – Și dacă totuși... nu mușcă? – Nădești cu mălai, mult mălai!”

Abuzuri.„Autorităţile comunelor rurale, jandarmii, etc. , şi toţi agenţii plătiţi de stat din punga lui şi din pungile noastre nu vor cu nici un chip să se mai cureţe de moravurile ruginite ale orientalizmului. Permisele de vânătoare zac în dulapurile prăfuite ale primăriilor; iar hatârul şi sfănţuiala vânează ca în codrii Vlasiei. D.X. vânează fără permis fiindcă…e omul cel mai influent din sat şi de el depinde…soarta funcţionarilor administrativi. D. G. vânează fără permis fiindcă vânează şi dl. X. D.A? El n’are nevoe de permis de oarece vânează pentru…dl. X. Lui dl. X puţin îi pasă de lege. «Auzi d-ta, să mă oprească pe mine să vânez eu pe moşia mea? Eu plătesc foncieră, eu sunt stăpân pe moşia mea şi fac ce vreau, n’are nimeni voie să se amestece. Legile sunt făcute pentru păcătoşi; iar nu pentru oameni cum se cade.” În pădurile statului se vânează fără permis, deoarece pădurarii au moştenit nişte obiceiuri vechi de a vâna din ordin. Cum dar să nu fie mâhnit un om cu niţică judecată şi cu puţin fond moral, când asistă la un asemenea spectacol desgustător. Oricât ar fi cineva de tare, tot nu se poate opri să nu murmure: «asta’i ţara lui Hubş». Ca român, mărturisesc că mi se rupe inima de durere şi mă revolt până la furie când aud asemenea expresiuni la adresa ţărişoarei mele; ca om însă trebuie să tac şi să înghit şi în acelaşi timp să recunosc că dreptatea nu-i de partea mea. Iată însă gândul care mă chinuieşte mai amarnic: dacă am face o statistică câţi oameni de ispravă se găsesc în ţara noastră şi câţi netrebnici şi mişei, cu siguranţă că numărul oamenilor de bine ar fi cel puţin 80 la sută. Atunci cum se explică faptul că 20 la sută, lipsiţi de bunul simţ, desbrăcaţi de orice simţimânt de sociabilitate şi umanitate, pot să dea tonul unei ţări întregi? Nu cumva oare cei buni merg cu bunătatea prea departe” …Autorul caracterizează succint situaţia vânătorii în România acelor vremuri” „Starea vânatului: ” Eu cunosc, D-le Ministru, o mulţime de lume bună, oameni mari, cu slujbe înalte în dregătoriile ţărei, cu dare de mână, care vânează de zvântă pământul şi nici pomeneală de permis, iar alte măriri şi dregătorii capătă vânat în timp nepermis. Vă mărturisesc că de multe ori mi-a fost ruşine chiar să-i întreb despre rostul legei în calitatea mea de păzitor, mi-a fost ruşine de ruşinea lor; căci mulţi, foarte mulţi din ei, au obrajii subţiri de tot şi dacă mie mi-ar fi crăpat obrazul, care ori-ce s’ar zice e mai gros niţel ca al d-lor, apoi nu ştiu zău, pelicica d-lor cea fină în ce hal ar fi ajuns. (…) O să-mi permiteţi d-le Ministru, ca înainte de a vă prezenta demisiunea mea, să mai fac un singur raport către Dumnezeu” …(Din revista de vânătoare ”Diana, 1907-1909). Obsesie. ” Voluptatea tirului la ţinte vii pusese în aşa măsură stăpânire pe N. Ceauşescu, încât nici în zilele dramatice ale iminentei lui prăbuşiri, într-o Europă în fierbere, nu şi-a refuzat plăcerea de a lăsa în urmă un covor de tuburi negre de cartuşe „Rotweill”. La o goană dublă trăgea 200-300 de focuri, împuşca 80-100 de fazani şi rănea peste 50” . Aşa s-a întâmplat şi în pădurea Ogarca, Ocolul silvic Ghimpaţi, la 10 decembrie 1989. N. Ceauşescu, însoţit doar de C. Dăscălescu, Em. Bobu şi Gh. Oprea, printre puţinii pe care îi mai considera atunci, probabil, de încredere, n-a mâncat nimic la tradiţionala masă de vânătoare şi s-a despărţit glacial de gazde, omiţând să mai salute la plecare. A fost ultima lui şedinţă de „trageri”. Cartea lui Vasile Crişan nu se rezumă însă la simpla consemnare a unor scene cutremurătoare, atipice pentru spiritul şi raţiunea vânătorii. Nici primitivii din jungla Amazonului sau a Africii nu ucid peste măsură. De aceea, întrebările retorice ale autorului devin, post factum, tot atâtea capete de acuzare: „Să vânezi 46 de capre negre la goană, aşteptându-le la o trecătoare printre stânci sau urmărindu-le din cabina telefericului, fără să fi văzut un «alergat», fără să fi auzit un «şuierat» specific, fără să fi înfruntat vicisitudinile vremii din golul alpin, înseamnă că eşti vânător ? Să urmăreşti şi să împuşti cerbi comuni din elicopter, oare ce înseamnă ? Să decimezi într-o singură zi şi în aceeaşi pădure: 10 cerbi comuni, sau 24 de urşi la goană, sau 70 de cerbi lopătari, sau 82 de mistreţi, oare nu cumva se cheamă carnagiu ? (…) Să împuşti cu sânge rece, într-un ţarc de un hectar, două capre-de-stâncă aduse din import sau 16 mufloni într-un ţarc de trei hectare, se cheamă că ai făcut vânătoare? Să stai în stand la capătul unei pâlnii, făcută din garduri, care colecta toţi mistreţii dintr-o goană şi îi dirija numai la acel stand, ce este ? Să «vânezi» 5 urşi uriaşi, pe alese, aduşi «pe tavă» la locul de hrănire lângă observator, fără ca aceştia să aibă vreo şansă de scăpare, oare este etic ? Să ţi se aducă din fazanerie 5.000, reţineţi, cinci mii de cocoşi de fazan, pentru 2-3 ore de vânătoare, din fericire ultima din viaţa lui, este...ce !?”. Vânători. ” În aceeaş vreme (anii 1880 – n.a.) au început şi alţi cetăţeni, burghezi, să vâneze acest vânat, în măsură mai intensivă. În 1881 este descrisă o vânătoare de capre negre de trei zile, în regiunea Bâlea, Făgăraş. Organizatorii erau ţărani români şi Nemţi dela „glăjărie" (fabrica de sticlă), cari împreună au ucis înainte sute de capre, și au participat vânători nemți din Sibiu. „Glăjarii" nu aveau „nici alpenstockuri şi nici ghete ţântuite", echipamentul standard al vânătorilor de capre negre din Austria, ci purtau şi ei simple opinci, ca şi ţăranii români, şi aveau şi ei simple arme de alice, cu ţevile legate de paturi prin sârmă. Au fost aranjate două goane cu copoii, fără nici un rezultat. Mai târziu vânătorii au reuşit să apropie în Valea Doamnei un ciopor de capre, până la distanţă de 40 paşi şi săi împuşte trei piese. În vremea aceea nu existau cabane, şi întreaga societate a trebuit să nopteze în stâne primitive, la foc liber. În August 1886, la o vânătoare de patru zile, C. Czekelius jun. a împuşcat 3 capre, M. Gollner una .

In anul 1887 E. Czynk a rănit la Viştea Mare o capră neagră, deşălându-o. Îndată după împuşcătură, capra a fost atacată de un zăgan, (vultur bărbos) şi cu toate că animalul ologit se apăra viteaz cu coarnele, vulturul a reuşit să-1 arunce în abis. S'a coborît apoi la capra moartă şi i-a mâncat îndată ficatul, coastele şi spinarea. (Ing. Otto Witting, revista ”Carpații”, nr. 5, 1941)