Cezar STRATON

Motto. ”Diferență. Care-i diferența între un vânător și o bere? Există și bere fără alcool.”

Sfaturi.” În pledoaria lui pentru desăvârșire cinegetică, C. Negruzzi (”Vânătorul, sau arta de a nu-ți fi urât”), nu pierde nici o ocazie de a scoate în evidență valoarea culinară a cărnii de vânat. Cât privește asceza plantivoră propovăduită de Pitagora și de discipolii săi de mai târziu, scriitorul se dovedește un adversar al oricărei forme de exces: „ Așadar mănâncă ori ce-ți place. Omul nu-i făcut ca să pască iarbă, dinții lui cei câinești o arată”. Popularul iepure se bucură de cea mai înaltă apreciere din partea autorului. Sunt invocate elogiile aduse acestui vânat savuros de către condeie vestite ale Antichității. Nu întâmplător, Marțial socotea că ”Inter quadrupedes gloria prima lepus” (Cea dintâi glorie între patrupede o are iepurele). Credincioși acestui precept, „grecii și romanii la ospețe trebuia să aibă iepure. Plinie (Pliniu- n.a.) spunea că ar fi având o putere de a ajuta bărbații (1), pe care nu pot să v-o spun dar o înțelegeți, și un proverb din vremea sa zice : Dacă ai mâncat iepure ești frumos șepte zile.” Aceasta o credeau și romanii. (…) Împăratul Alecsandru Sever mânca iepure la toată masa”.

Zburătoare.”Rețeta mâncării din becaține este pe cât de laborioasă, pe atât de apetisantă, motiv pentru care C. Negruzzi se simte dator să-și avertizeze cu umor cititorii : „Dar am uitat să vă spun că furculița e neaparată, căci altminterile ești în primejdie a-ți mânca degetele”. Prepelița, în schimb, prin savoarea ei nativă dar perisabilă, nu se cuvine a fi consumată decât la botul calului, adică imediat după ce a fost vânată : „Trebui zis: să mulțumim lui Dumnezeu care ne trimite în toți anii prepelițe ca să le facem friptură sau pilaf. Unii le mănâncă  cu deosebite salcii (sosuri picante, n.a.). Aceia sunt vrednici de jale, neînvățați. Prepelița trebuie mâncată friptă. Dovadă voi da că Creatorul însuși le-au trimis iubitului său popor fripte în pustiu pentru că israeliții, cum să vede, n-aveau nici pușcă, nici prepelicari, și n-ar fi știut ce să facă cu ele. Dumnezeu le-a arătat cum să le mănânce pe urmă. Dar negreșit că nu vor fi fost înpănate, căci jidovii și atunci ca și acum nu mănâncă slănină. Iată greșala: « prepelița trebui mâncată friptă și împănată cu slănină »”. La fel de categoric în această privință va fi, peste aproape un veac, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), semn că bunul-gust și vigoarea principiilor culinare consacrate nu au putut fi erodate nicicând:  „prepelița e unul din puținele vânaturi cu pene, care trebuie mâncat foarte proaspăt, au bout du canon („în gura tunului”, cu sensul: la fața locului, n.a.). Poate fi preparată oriunde, la umbra unui stog de fân sau la gura cramei, bineînțeles dacă vânătorul a fost prevăzător și a avut grijă să ia cu el accesoriile necesare. (…) În aceiași termeni se exprimase și rafinatul filosof al gastronomiei Brillat-Savarin, la începutul secolului al XIX-lea: „În rândul vânatului propriu-zis, prepelița este tot ce poate fi mai delicat și mai drăgălaș. O prepeliță durdulie place atât prin gustul ei, cât și prin formă și culoare. (G. Cheroiu).

”Almanahe” (vs almanahuri veritabile)... . ”Chiar și astăzi, la șapte decenii de la apariție, cele trei almanahuri de vânătoare  interbelice – scoase de Ionel Pop! - oferă o lectură copioasă și captivantă. Preceptele de ireproșabilă conduită vânătorească, descrierea diverselor metode de vânătoare sau a urmelor animalelor sălbatice – aici cerbul - sunt pagini de îngerească frumusețe și sensibilitate: „Chipul puterei și al mândriei, împerecheat cu cea mai desăvârșită armonie a liniilor și eleganță a formelor. Capul sculptat în forme frumoase, înălțat împărătește, ridică înspre cer, războinice și trufașe, două prăjini negre, noduroase, încărcate de ramuri lungi, cu vârfurile pilite alb, deasupra cu potire, ca două mâini deschise înspre cer. Nasul fin, negru, adulmecă după cea mai subțire dâră de vânt, ochii mari, adânci, tăciuni negrii, prelungiți încă de groapele lăcrimilor. Un gât puternic, înveșmântat în coamă stufoasă și creață, purtat de cele mai svelte picioare, numai frânghii de mușchi și de vine.- Trage! îmi șoptește nădușit Pamfil! Nu am tras. Nu am putut trage, de mișcat ce eram. Și îmi pare bine că mi-am păstrat cu totul curată această icoană”. „Nu încape nici o îndoială că poți fi un om foarte cumsecade și un vânător perfect corect fără să fii totuși în stare să deosebești o urmă de veveriță de una de elefant. Acesta e de altfel cazul aproape general pentru cei mai mulți din acei vânători orășeni cari practică numai vânătoarea în societate – goane – cu un rol redus la funcția de «pușcaș-participant». Acești camarazi sunt mai mult pușcași decât vânători – căci noțiunea de vânător, mi se pare că trebue să cuprindă – corectitudinea pusă de-o parte – nu numai dibăcia tirului, dar încă un complex întreg de cunoștințe, de simțiri, de reacțiuni, de înțelegeri, de aplecări și chiar de intuiții – un spirit de observație, o dragoste pentru natură, o pasiune pentru vietățile ei, un interes pentru ce se leagă de viața, de obiceiurile, de moravurile și caracteristicele vânatului.  „Vânătorul care împușcă tot ce-i vine în fața puștii, care consideră animalele ca simple ținte mișcătoare, pe care nu-l interesează mai mult decât acel moment al loviturei omorâtoare, vânătorul care confundă vânătoarea cu un sport ce se clasifică după cifrele de record, acel vânător ar fi făcut mai bine să nu fi luat niciodată pușca în mână, căci activitatea sa criminală va fi condamnată și de Dumnezeu, și de oameni.(…) Cine cunoaște drumul lung ce duce de la simplul vânător către vânătorul corect, cine știe cu câte sforțări și trudă e unit și câtă bărbătească disciplină și abnegație se cere ca să înaintezi pas cu pas spre acest ideal, va recunoaște că în adevăr numai oameni cumsecade își pot găsi loc în tărâmul strâmt al vânătoarei corecte”. Virtuțile mai sus amintite reprezintă negația pornirilor atavice ale prădătorului, fie el și înzestrat cu inteligență, care este omul: „Cu sitari împușcați la trecere nu te poți îmbrăca, ca paparuda în ramuri, cum am văzut în fotografii.”