Cezar STRATON

Motto. ”Interpretare. Seara după cină, Maria – nevasta unui pescar mereu plecat pe baltă – se dezbracă, se duce în dormitor și, plină de dorință, se întinde pe pat. În clipa în care Ion a intrat, Maria și-a desfăcut picioarele în evantai și, zâmbitoare, l-a întrebat: – Ioane, înțelegi ce vreau? – Da, înțeleg, vrei să ocupi numai tu tot patul.”

Arthur 2.Prof. dr. Ovidiu Ionescu: ”Să se dea drumul la vânătoare este singura soluție logică. Legea este foarte clară, în condițiile în care se înregistrează pagube la animalele domestice, când este pusă în pericol viața oamenilor, și vorbim de 9 oameni uciși în 2019, 12 oameni omorâți în 2020 și 76 de oameni mutilați în 2019, pentru 2020 nu am încă cifre, înseamnă că viața umană este pusă în pericol. Dacă este mai important și este personificat Arthur decât viața umană, asta este. Să se hotărască Guvernul ce vrea să pună pe locul întâi, ursul sau omul?” (ziare.com). Amor (”sălbatic”). ”Este evident că, pentru autorul ”Călăuzei vânătorului”,  (D. Carussy, 1899), animalele au calităţi şi defecte, suferă şi se bucură, iubesc şi urăsc, asemenea oamenilor. Drept urmare, „sunt animale care din nenorocire, ca şi unii oameni, au o reputaţie urâtă, fără să se ştie de ce. Aşa şi ursul, despre care toată lumea ştie că e «ursuz», deşi bietul urs joacă şi se face «caraghios», uită demnitatea sa că e un animal carnivor, numai şi numai să ne placă nouă” . „Femeea (ursoaica) atunci locueşte într-un bordei deosebit, şi n-are relaţie cu ursul, ba încă se păzeşte de dânsul, temându-se ca să n-o mănânce, căci el îşi mănâncă chiar şi puii săi, când îi e foame. Aceasta se întâmplă mai cu seamă la urşii oacheşi” . Convins că „mai toate animalele arată după înfăţişarea lor exterioară, caracterul lor interior” , autorul descoperă cu surprindere că nobilul cerb este în realitate un înfocat curtezan. Măcinaţi de „dorinţa amorului”, cerbii „părăsesc câmpiile, fug în păduri, scoţând un urlet teribil, par că sunt prinşi d’o nebunie furioasă, nu ştiu ce fac, se lovesc cu capul de arbori şi nici nu simt şi aşa umblă căutând după o femelă. Dar chiar când au găsit-o, n’a ajuns la termenul suferinţelor lor, căci femela la întâia întâlnire, nu voeşte nici de cum să intre în relaţiuni de amor şi fuge, atunci cerbii sunt siliţi a o goni, a o osteni şi tocmai atunci ajung la scopul lor. (…) În genere, cei bătrâni (…) sunt preferaţi de către dama cerbă, fiind-că au mai multe esperienţe, dar și fiind-că sunt şi mai înfocaţi”. Capra (neagră) petrece o viaţă „romantică”, iar dacă găseşte pe munţi „păşunea cea mai plăcută, erburile cele mai aromatice, se îngraşe şi se face veselă. (…) Amorul secselor se desvoltă la capre toamna. Atunci se urmează între masculi o luptă furioasă, femela asistă la aceste lupte sângeroase, unde vede cu sânge rece cum unul şi altul din adoratorii ei, cad din vârful munţilor într-un abis imens, respins acolo de către rivalul său, furios de dorinţă şi de gelozie. Dar cu cel biruitor femela pleacă veselă şi amândoi se retrag la un loc singuratec spre a gusta acolo în tăcere dulceaţa amorului” . Amintim doar că în vremea când „mai mulţi lupi umblă după o lupă (…) se face între ei o luptă sângeroasă; când văd că lupa preferă pe unul din ei, îl omoară.  O asemenea bătaie se urmează până se vatămă toţi şi adorm, atunci lupa fuge cu acela pe care-l preferă şi se duc la amor amândoi” . Iepurele îşi întrebuinţează urechile „ca un fel de cârmă”; vulpii „îi place şi mieii, oile, laptele, brânza şi strugurii”; pisica rănită se repede asupra vânătorului imprudent şi îi scoate ochii „cu unghiile sale tari”; râsul este dotat cu „simţul veseliei”; veveriţa traversează râurile într-o luntre din coajă de arbore, iar coada „o întrebuinţează ca o cârmă şi ca o velă”; viezurele „are o singură soţie, însă trăieşte separat de dânsa (ca mulţi oameni) şi se-mpacă cu dânsa numai o dată pe an”; „nevăstuica nu mănâncă, când vede că se uită cineva la dânsa”; dihorul „supărat” sau „vulnerat” atacă omul „la părţile genitale precum este ştiut”. Ne despărţim deci de fanteziile domnului Carussy cum altfel decât râzând?!...” (Gabriel Cheroiu, ”Istoria literaturii cinegetice române”, 2020). Fazan. ”Revenind la arta culinară, suntem informaţi de autori (Frații Gheorghiu, ”Vânătoarea în România”, 1901) că „fasanul este un vânat regal, la noi se aduce din străinătate, el este servit la mesele bogate şi princiare (fiind relativ foarte scump), unde este mult apreciat. Ca să fie excelent, trebuie neapărat să fie atins termenul de descompunere, ceea ce cade între 10-12 zile de la data când a fost împuşcat” . Pentru gustul unui om nesofisticat, reţeta se dovedeşte „relativ foarte” excentrică, de vreme ce procesul prealabil de maturare – obligatoriu în prepararea  cărnii de vânat – eşuează, de fapt, într-o avansată putrefiere: „fasanii sunt legaţi cu sfoara de limbă şi atârnaţi câte unul la plafonul unei camere răcoroase (într-o pivniţă zidită); când au atins acel termin, putând fi mâncaţi, limba fiind intrată în descompunere ca şi restul corpului, nu mai rezistă greutăţei, iar fasanul cade la pământ (…); francesii îl numesc că este «fasainde» (fezandat, zicem azi – n.a.). (…) un fasan preparat în aşa mod poate fi servit şi la o masă imperială” . De gustibus…” (Gabriel Cheroiu). Intestine. ”Iată, de pildă, cum trebuie să decurgă „preparaţia intestinelor de sitar”, considerate îndeosebi de gurmeţii francezi o delicatesă: „Le tocăm mărunt fără a le spăla, până ce totul devine ca o pastă unsuroasă, adăugăm la intestinele unui singur sitar: un ou bătut bine, o lingură pesmet pisat mărunt, piper, sare, pătrinjel tocat, unt o lingură bună, prăjind totul la un foc potrivit, pe când se mestecă mereu, spre a nu se închega, ci a rămâne mărunţelit”. ( Ernest C. Gheorghiu şi Dr. S. C. Gheorghiu, Vânătoarea în România, București,  Tipografia Gutenberg Joseph Göbl, 1901).