Cezar STRATON

Motto. Animale. Un vânător este întrebat: - De câte animale are nevoie o femeie pe lângă ea? - De patru: o vulpe la gât, un jaguar în garaj, un tigru în pat și un bou care să le plătească pe toate celelalte trei!

Arthur.”Rep.: - La ora la care vorbim, care ar fi efectivul de urși în România? Prof. dr. Ovidiu Ionescu: - Cred că cel puțin dublu față de efectivul optim, de 4000 exemplare. În raportarea din perioada 2013-2019 la UE s-a spus că sunt între 6.500 și 7.500 de urși în România. De când nu s-a mai vânat, populația a crescut. Că de aceea am ajuns aici, de aici problemele din ultimii ani. Vânătoarea controlată este singura soluție care se aplică global. Este vorba despre managementul populațional pe care îl învață orice biolog sau orice student care are cât de cât bunăvoința să treacă un examen. E elementar: când este o specie în pericol, trebuie făcut totul să o protejezi și să-i asiguri habitatul său natural, când este la un nivel optim, faci o utilizare durabilă a ei, iar când este peste optim trebuie să iei măsuri de reducere a populației. Este prima lecție de management.” (ziare.com)

Compromis(politico-social).Însuși Domnitorul Cantemir sesizează că ”excesul” de vânători domnești ar putea dăuna grav stabilității politice a țării. (Dimitrie Cantemir, ”Despre vânătorile domnești”): ”Afară de acestea, oamenii înţelepţi au luat seama că domnii prea dornici de vânători - vezi obsesia cinegetică, sângeroasă, de fapt  - ajunsă la paroxism spre final - a unui Ceaușescu, (notă C.S.) -  nu se îngrijesc de trebile ţării, le lasă cu totul pe seama sfetnicilor şi vremea rânduită pentru trebile obşteşti o prăpădesc numai cu petreceri vânătorești de acestea. Domnii următori au înţeles răul dintru aceasta şi au pus măsura  acestei îndeletniciri în aşa chip că nici ţăranul nu a mai fost prea mult împilat  şi nici domnul nu a fost lipsit de această desfătare. Şi ei au rânduit pentru vânătoare, vremea dinaintea celor patru posturi ale bisericii Răsăritului, când să se adune la vânătoarea domnească toate stările, boieri, oşteni, răzeşi şi neguţători. În zilele acestea sunt adunaţi câteva mii de ţărani din satele de primprejur, care trebuie să intre în păduri şi să gonească fiarele. Dinspre câmpie, din toate laturile pădurilor, stau la pândă vânătorii, parte din ei cu câini de vânătoare, parte cu laţuri. Și, cu chipul acesta, fiarele gonite de strigătele ţăranilor sunt prinse fără mare osteneală. Ca să îmbărbăteze sârguinţa vânătorilor, domnii au rânduit pentru fiecare fiară vânată ( cea ucisă, ori cea capturată? – nu știm! – n.a.) un dar. Cine prinde un iepure dobândeşte bacşiş (aşa se numesc în limba turcească aceste mici daruri) de 25 de aspri; cine prinde o vulpe, 60 de aspri; pentru un porc sălbatec, un taler; pentru un urs, un galben, iar pentru o ciută, 80 de aspri. După ce se isprăveşte vânătoarea, fiarele cele ”curate”, cele ce  sunt bune de mâncat, sunt duse: parte la cuhnea domnească şi parte sunt împărţite între boierii şi căpeteniile oastei; cele spurcate însă, cum sunt vulpile, urşii, pisicile sălbatice şi alte fiare care vieţuiesc în munţii Moldovei, sunt lăsate țăranilor hăitași sau slujitorilor domneşti, care trag foloase destul de mari din pieile lor. În afară de aceste vremi obişnuite ale anului rânduite pentru vânătoare, Domnul poate, oricât de des pofteşte, să adune locuitorii şi să-i folosească la vânătoare. (Pentru că nimeni nu poate să-i poruncească ceva sau să se împotrivească vrerei lui, după cum am spus şi mai sus). Dar el şi-ar trage prin aceasta, politichesc...un  nume rău, şi şi-ar acoperi slava de ocară, care nu s-ar şterge în veci dinaintea ochilor urmaşilor. Asemenea, el nu poate să fie nici încredinţat că nu l-ar pârî boierii la Poartă pentru asemenea împilare a supuşilor. Iar când îl îndeamnă ori vremea frumoasă, ori frumuseţea locului să se desfăteze, atunci porneşte la vânătoare în tovărăşia oamenilor săi de la curte şi a oştenilor, care trebuie să-l urmeze întotdeauna; și se întâmplă prea adesea să-şi petreacă vremea, pe care trebuie s-o folosească pentru trebile ţării, cu vânatul fiarelor”. ”Prin acest demers critic adresat domnitorilor împătimiţi de petreceri cinegetice, Dimitrie Cantemir pledează implicit pentru păstrarea măsurii de către cei tentaţi să abuzeze de autoritatea cu care au fost investiţi. Pentru că istoria abundă de potentaţi care au săvârşit adevărate carnagii, în virtutea dreptului de a ucide fără oprelişte. Numai că aceştia ies din sfera vânătorii, pentru a intra în domeniul patologicului.” (G.C.)

Fiare (stricătoare). Partea a zecea a tratatului lui Dimitrie Cantemir,  intitulată  Despre exterminarea fiarelor stricătoare, ar putea leza sensibilitatea cititorului de astăzi, dacă se face abstracţie de manifestarea, în Europa acelor vremuri, a unui curent potrivnic animalelor sălbatice de pradă. Totuşi, în vreme ce, în multe ţări din apusul continentului, ursul, lupul şi, în parte, râsul deveniseră sau erau pe cale să devină amintire, în România abia se declanşa „războiul de o sută de ani” împotriva „sălbăticiunilor vătămătoare”. Deşi, în anul 1893, Ministerul Domeniilor tipărise „un mic tratat privitor la stârpirea fiarelor stricătoare prin otrăvire (…), nu s’a întrebuinţat la noi până în prezent, pentru uciderea lor, nici un alt mijloc de cât puşca, rareori cursa”. Acelaşi minister va mai edita în 1922, sub semnătura lui Gh. Nedici (Inspectorul general al Vânătoarei, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), broşura Distrugerea animalelor răpitoare prin otravă, în cadrul unei campanii care va genera două curente de opinie  total opuse, în rândul vânătorimii române. Printre cei ce vor incrimina „perfida otravă” aveau să se numere August von Spiess şi Constantin A.V. Popescu, ultimul considerând stricnina „cel mai greșit, dar și prea iubit mod pentru stârpirea animalelor răpitoare, un mijloc perfid al vânătorilor leneşi”.