Cezar STRATON

Tovarăş. Cuvânt frumos, sănătos la obârşie şi curat (folosit des, de pildă, de Sadoveanu în scrierile sale de căpătâi, cele precomuniste). Dar pervertit (ca şi autorul „Fraţilor Jderi”) şi sărăcit (taman pe dos, aici, faţă de acelaşi autor, îmbogăţit de „Mitrea Cocor”) de virusarea sa ideologică. Un colaborator al lui Ceauşescu aminteşte decizia fermă (şi ciudat de tardivă) a acestuia privind impunerea (prin lege!) a acestui termen în locul „burghezului” domn. Actul normativ a apărut în 1977, fără însă a conţine sancţiuni. Motiv pentru unii cârcotaşi de după 1989 de a critica ineficienţa lui, ignorând voit „slalomul” pretins – de propria lor conştinţă şi de penibilul dispoziţiei ceauşiste – eminenţilor jurişti ce elaborau aberanta lege, în scopul de a exclude capitolul final, punitiv.

Acest proces de „plivire” a modului oficial de adresare începuse de fapt, în Armată, încă din 1949, dar datorită „rezistenţei pasive” a corpului ofiţeresc încă „burghez”, noul limbaj va intra în obişnuinţa raporturilor ierarhice cazone abia pe la începutul anilor 1960. Chiar şi instrucţiunile iniţiale de aplicare a noii adresări militare recomandau ca ea să fie folosită „treptat şi cu înţelepciune”, astfel încât onorantul apelativ „tovarăş” să nu apară nicidecum „prea des, după fiecare cuvânt”, ştirbindu-i-se astfel din măreţie. Adică, era firesc să nu-i spui „domn” unui duşman de clasă, unei „vipere burgheze”, dar nici nu se cade să-l onorezi, prea repede, cu nobilul termen de „tovarăş”!

Dilemă lingvistic-axiologică din care zbirii noului regim bolşevic au ieşit lesne, numindu-i pe foştii miniştri, ca şi pe cei ce erau floarea inteligenţiei române „bandiţi” ori, mai simplu, „deţinutul nr. X”, abreviat, comod, în „nr.X”. Un număr, sec, atât, pentru un pungaş, un criminal, cât şi pentru un boier, un domn. Să notăm că prin anii 75-80 a apărut şi depreciativul „tovărăşel”, tocmai pentru a sublinia unicitatea „Tovarăşului”. Să nu uităm nici că Elena Ceauşescu se adresa soţului ei – sau îi invoca persoana - numai cu acest apelativ exclusivist, cumva monarhic. Elena – apoi prin mimetism umil tot C.C.-ul – nu folosea vreodată, de faţă cu Tov-ul, prenumele său (Nicu), iar subalternii, nici măcar numele de familie. Câtă făţărnicie, constat, în acceptarea, prin vreme, ca normă impusă de adresare, a unei formule ori a alteia: de ce m-aş fi simţit apropiat, părtaş, tovarăş cu calicul satului, devenit secretar de partid, cel care confisca, prin anii 50, „cota” de grâu din hambarul bunicului meu trecut abuziv la „chiaburi”? Ori, invers, de ce aş accepta („democratic”?) să i se spună, ori să-i spun eu azi, la judecată, „domn” ţiganului dovedit că mi-a furat, într-o noapte, găinile din coteţ?

Abia acum, în acest excurs tovărăşesc, sesizez şi stridentul pleonasm conţinut în formula preferată de Ceauşescu („dragi tovarăşi şi prietini!”). Ca şi cum „tovarăş”, vechiul cuvânt românizat de multe veacuri, ar implica doar comunitatea de ţel şi luptă, nu şi sentimentul inclus al amiciţiei fraterne, de suflet.

Ca să închei optimist, mă bucur, cumva, să constat că pe nedrept exclusul azi din uz – ca o flegmă de pe bombeu – „tavarîşci” (intrat în limba română pe filieră slavă şi abia „alaltăieri”, istoric vorbind, demonetizat prin conotaţie politică abuzivă) plăteşte un tribut nemeritat, dar explicabil prin antirusismul genetic al românilor. Ce ne făceam, cum spălam, cum „reciclam” acum, dacă l-am fi adoptat în locul termenului rusesc, vesticul echivalent ca sens, cuvântul „camarad”. Politizat şi mânjit acolo (în Apusul orbit într-o vreme de utopia bolşevică) de comuniştii romanici (şi naiv-omantici) ai veacului trecut („camarad” fiind, între altele, şi expresia identitară a legionarilor români, din acelaşi sângeros veac XX)? (2010)

(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)