Cezar STRATON

Motto. Caviar? Mare lucru: e doar un pește ce n-a apucat să se nască. (Din memoriile unui fost bogătaș... azi falit).

Comerț.Înainte de supermarketuri au fost negustorii ambulanți. Calitatea mărfii era bună și produsele proaspete. În plus, era vândută de persoane cunoscute, care nu aveau nici un îndemn să înșele, pentru că își pierdeau clienții și nu mai câștigau alții noi. Totul se întâmpla într-o vreme în care articolele de consum se găseau din belșug tot timpul. Veniturile erau următoarele: copistul, curierul, impiegatul (cei mai mici funcționari) aveau 60 de lei pe lună, chiar 120 la 1890, șeful de birou peste 260-270, căpitanul 360-400, medicul de circumscripție - 480, salahorul - 2 lei pe zi, un muncitor calificat 3-4 lei. Prețurile? Pâinea albă - 47 de bani la 1878, pâinea neagră - 20 de bani, jimblă (franzelă) - 30 de bani (la 1906), un ou - 15 bani, iar la 1906 la același preț două ouă, o găină - 2 lei, iar la 1906 - 1,25-1,50 de lei, un pui - 1 leu, iar la 1906, 60-70 de bani, un curcan 4 lei la 1878 și 7-8 lei la 1906, 1 litru de lapte de vacă - 62 de bani la 1878 și 40 de bani la 1906, cașcaval - 1,67 de lei la 1878 și 1,80 de lei la 1906, vin - 3,5-6 lei. Era mai scump vinul de Dobrogea față de cel din Moldova deoarece era în cantități mai mici. La principalele alimente, între Independență și 1906, prețurile scad, iar salariile cresc. În plus prețurile nu erau fixe, deseori se ajungea la mica tocmeală.

Negustori(de altădată). Cei mai buni negustori erau cei care cunoșteau bine meșteșugul tocmitului. Pe vremea aceea se spunea că nu reclama era sufletul comerțului, ci cinstea. Ce era bun era bun, și era și mai bun dacă știai să-l lauzi. Cei mai buni dintre negustori erau figurile familiare ale târgului. Cei care vindeau lapte proaspăt, brânză, unt, caș, cașcaval, smântână sau iaurt în București proveneau din satele vecine: Fundeni, Dobroești, Cioplea, Dudești, Pantelimon, Ghencea. Fiecare familie își avea lăptarul ei. Sau olteanul ei, dacă alta era marfa. ”Olteanul, a venit olteanul”, scrie istoricul Constantin Giurescu. ”Cei mai mulți dintre acești olteni erau tineri, până în 30 de ani. Mergeau grăbiți, aproape alergând, cu coșurile săltând și strigându-și marfa. Aveau străzile lor pe care umblau obișnuit și clienții lor. Intrau în curte, puneau coșurile jos și dacă nu vedeau pe vreunul de-al casei, strigau”. Aveau strigările lor simple sau cuvinte țipate, hazlii, uneori minipoezii. Tot Giurescu ne evocă negustorul ambulant din fața școlii de pe Știrbei, care vindea zaharicale și covrigi, făcând serioasă concurență vânzătorului de bragă din colț cu Berzei. ”Puteai să cumperi de la el rahat, pistil, acadele și alte bunătăți; pentru cinci parale îți dădea și rahat și pistil, jumătate la fiecare”. Braga, acea băutură făcută din orz, sănătoasă și răcoritoare, pistil, salep, limonadă erau deliciile ce le găseai peste tot. Străinii care veneau în România erau în dubiu, se aflau în Europa sau în Asia? Nici, nici. Erau în țara care îmbina armonios civilizația Occidentului cu aromele Orientului.

Înghețată.”Să fii în ton cu vremea ba chiar înaintea ei devenise un <must> al cofetăriile bucureștene și cei mai buni dintre antreprenori își disputau nu doar piața, cât și trendurile. Și poate, cei care au citit își vor aduce aminte de o scrisoare a lui Anton Capșa către fratele plecat la Paris, la cumpărături: <Când vei alege cutiile, caută ceva mai mare şi mai frumos, să ne putem deosebi de Fialkowski, căci madama dumnealui n-a plecat anul ăsta la Paris, că a mâncat bob mult şi este umflată la stomac>. Se referea la cutiile de bomboane, că forme noi de înghețată aduseseră încă din 1863. Nu de alta, dar până la ei rege al înghețatei fusese Giovani (cel care avea cofetărie mare încă din 1850) și care se închidea într-o odăiță când o făcea, de frică să nu-i fure vreun ajutor secretul). (Gheorghe Crutzescu – Podul Mogoșoaiei, Ed. Meridiane 1987). Giovani este cel care a introdus la noi înghețata napolitană (Victor Bilciurescu, București și Bucureșteni de ieri și azi, ed. Universul, 1945), dar Capșa inventase street delivery-ul: <Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese stăteau tinerii civili sau ofițerii>. Și cum nici Iașii nu puteau fi mai prejos, modele ajunseră rapid și în capitala Moldovei, unde cofetarul italian Pasini era <renumit pentru înghețata sa napolitană și boambele sale glacees. Era o înghețată în formă de boambe, după care… se topeau ieșenii> (Rudolf Șuțu, Iașii de odinioară, ed. Corint, 2015).” (Cosmin Dragomir)

Icre(a la Antim Ivireanu). ”Preafericirea Sa Antim Ivireanu a lăsat cu legătoare de nesmintire veşnică, la ctitoria Sa, Mânăstirea Antim, ca de patru ori pe an egumenul aşezământului să se ducă cu plocon în deal, la preasfânta Mitropolie. Şi ploconul era o oca de cafea şi o oca de zahăr, iar pentru cinstirea înaltelor feţe ale bisericii neamului, se ferchezuiau icre de crap pe platouri întinse şi argintate. Pentru zece feţe bisericeşti se pregătesc la prima geană de lumină: 300 grame icre de crap, 500 ml ulei de măsline extravirgin, zeama de la trei lămâi de mărime nici mari, nici mici şi după datina mânăstirească, cu o lingură de lemn bine şmirgheluită, încep să se frece icrele cu uleiul care se toarnă cu răbdare monahală, picătură cu picătură. Taina este aceeaşi de sute de ani, icrele se dichisesc cu lingura de lemn într-un singur sens, spre dreapta cu răsuflare molcomită. Dacă din întâmplare icrele se întăresc, se adaugă puţină apă minerală rece şi la sfârşit, salata fiind gata sulemenită, se stropeşte cu zeama celor trei lămâi mijlocii…”