Cezar STRATON

Motto. În continuare, în acest grupaj de articole, nu vom vorbi numai despre felurite delicii culinare & bahice (de preferință vechi, azi uitate de mult), ori despre etimologia lor, ci și despre anumite adevăruri mai puțin plăcute ”daco-paților”, protocroniștilor gastronomiei. Bref: eu reafirm, cu un anumit - și sincer - regret patriotic : e clar că noi, românii, avem prea puține ”invenții culinare” tipic și exclusiv valahe – în cuhnia noastră nu avem niciun soi de ”ciobănesc mioritic”...Care, enfin, el, măcar, a fost validat vs Ungaria, care și-l revendică (fiind, vezi Doamne, vecina noastră Ungarie, o țară ”muntoasă”, cu multe stâni).

Dineu.”Foiletând meniurile de patrimoniu postate pe site-ul Bibliotecii Naționale a Franței, în căutarea acelora care au legătură cu România, am descoperit acest meniu din Colecția de patrimoniu a Bibliotecii Municipale din Dijon, de la Dineul oferit în onoarea lui Nicolae Ceaușescu de președintele Franței, Valéry Giscard d’Estaing, la Palatul Elysee, în 23 iulie 1980. Meniul e ilustrat cu o reproducere a lucrării „Plânsul poetului”, aflată la Muzeul Luvru, operă a lui Gustave Moreau. Meniul a fost: Mousse de truites Grand Palais, Sauce Nantua/Emince de Bresse Albufira/Les deux purees mousseline/Coeurs de laitues aux herbes/Chambord glace aux cassis. iar vinurile: Chablis 1978/Chateau d’Issan 1976/Taitlinger Comtes de Champagne 1973. Orchestra de coarde a Gărzii Republicane a interpretat, în timpul dineului, Marșul triumfal al lui Berlioz, Suita no. 8 de Lully, Don Quijote (Telemann) etc.” (Simona Lazăr).

Catering(valah). "Puțină lume știe că românii au inventat catering-ul acum cinci sute de ani, cu ocazia asedierii Vienei de către turci. Astfel, istoria nu s-a scris doar cu sabia, ci și cu dâra de fum a pastramei valahe ce a înnobilat pilaful otoman. După ce au prădat Bulgaria, transformând bisericile lui Chiril și Metodiu în geamii, osmanlâii au lăsat bisericuțele noastre ortodoxe să funcționeze la ralanti, în vreme ce la Buda și Pesta, în fostele catedrale catolice, țâpureau muezinii. (să nu uităm! - n.a.). Și asta datorită produselor bio ale țăranilor noștri. Echivalentul rezervelor NATO de azi pentru ienicerii turci erau carele încărcate cu grîu, cu seu de oaie, cu miere, cu saci de ceapă și funii de usturoi, asigurate atît de domnitorul Țării Românești, cît și de cel al Moldovei care, chit că nu se-nțelegeau între ei, jucau totuși în aceeași echipă în divizia B, alături de strămoșii lui Caramitru din Munții Balcani, singurele persoane civile din tot imperiul care aveau voie să umble cu pistoalele la brîu ca să-și apere turmele de oi, de ciorditori. Se și spunea, de altfel, că cine îndrăznește să fure oile machedonilor fură oile sultanului și trebuie degrabă descăpățînat. Așadar, după ce am exportat hrană o jumătate de mileniu, am ajuns acum să exportăm țărani natur, de s-au pustiit satele nu din pricina turcilor, ci de frica ocupării României de către români." (Mircea Dinescu)

Mere (murate). ”Pare că ar fi o rețetă specifică evreilor din Moldova. Cel puțin acolo am găsit cele mai vechi mențiuni. O poveste o găsim în volumul “Evreii din Târgu Cucului de altădată” de Ion Mitican, editura Tehnopress, Iași 2005. “Merele murate erau o altă delicatesă a negustorilor din Târgul Cucului. Alese, dragălite, învelite în frunze de plante aromatice toamna, când se așezau în butoaie, se scoteau la consum în zorii primăverii. Purtând câte o cofă cu povara trudei și speranța vieții lor, colindau străzile Iașilor strigând gutural și adesea răgușiți din cauza frigului care mai ținea în chingi târgul: «Meeere!, Murateee meeeere!» Atunci, între iarnă și primăvară era sezonul lor. La auzul acestor cuvinte copiii ieșeau din case și cumpărau pofticioși mogâldețele gălbui ce purtau gustul întregii toamne: de măr, țelină, hrean, mărar, pătrunjel și toate aromele grădinilor bogate”. O altă menționare: “Pe aici, pe strada Lecca, veneau și se scurgeau spre ulița prăvăliilor căruțele țărănești. (…) Mai erau și «prăvălii» de alviță, mere murate, mărunțișuri și vechituri, unde numai ochiul ager și încapățânat al țăranului reușea să descopere, cînd nu te așteptai, niscaiva pantaloni ferfenițiți «cu vipușcă» sau o curea cu cataramă.” (Paul Anghel, Arpegii la Siret – itinerar moldav, Editura „Tineretului”, Bucuresti, 1964).” (Cosmin Dragomir)

Noapte.”Îmbătrînește noaptea-n jurul meu, / Gătită-n straie de-mprumut și moarte,/ Bat clopotele ultimului zeu / Și rugi albastre fumegă-ntr-o parte, / Iar cerul se-mpietrește peste tot, / Zvîrlind în noi cu zile căzătoare, / Pentru zăpezi căutăm un antidot, / Mințindu-ne că zborul nu mai doare, / Ne dezvelim de numele stingher, / Rămînem goi în gerul din fîntînă, / Și adunăm cuvintele din cer / Tăindu-ne cu verbele la mînă, / Și înc-un an s-așază-n insectar, / Însulițat cu bolduri într-o coastă, / Cu aripi reci, visează tot mai rar / O noapte pătimită și albastră, / Iar noi, desculți, păzim mereu cu sîrg / Colecții infinite de milenii, / Din cînd în cînd mai coborîm la tîrg / Și vindem rumeneală pentru denii, / Din subsuoara noastră, hotărît, / Se naște-o noapte nouă și se duce... / Rămînem cu tot raiul zăvorît / În cumpăna amară de sub cruce...” (Mihaela Grădinaru, ”Îmbătrînește noaptea”)