Cezar STRATON

S-a născut în toamna anului 1925, la Moscova, într-o familie de evrei, care aveau multe legături cu lumea artistică a momentului. Mama ei, Rachela, a fost actriţă în filme mute. A trecut de-atunci aproape un secol, din care aproximativ 80 de ani au fost dedicaţi baletului, pentru că, la vârsta de 9 ani, Maia a început să studieze baletul, iar la 11 ani, deja urca prima dată pe scena de la Balşoi, unde, atunci când a împlinit 18 ani, avea să devină solistă. La Balșoi, Maia Plisețkaia a rămas până în anul 1990.Viaţa Maiei Pliseţkaia e un subiect de roman. În anii 1937-1938 ai Marii Terori staliniste, familia ei a căzut victimă represiunilor. Și-a petrecut copilăria într-o perioadă în care lumea se schimba din temelii. Mihail Plisețki, tatăl ei, a fost arestat la 30 aprilie 1937 și a fost executat la începutul anului 1938. Amănunte despre soarta lui au ajuns în mâinile familiei însă de-abia în anul 1989. Mama ei, Rahela, a fost arestată curând şi trimisă în Kazahstan, împreună cu frăţiorul Maiei care avea atunci doar câteva luni. Deportată în lagărul de femei Alșir din regiunea Akmola, unde erau deportate soțiile „dușmanilor poporului”.

Maia a scăpat de celebrele orfelinate care au distrus vieţi, în care erau aruncaţi copiii „duşmanilor poporului”, pentru că a fost luată de mătuşa şi de unchiul ei, Sulamith şi Asaf Messerer, care erau solişti cunoscuţi la Teatrul Balşoi şi a căror influenţă în viaţa ei a fost covârşitoare. O viaţă care i-a adus un succes extraordinar, dar şi multe interdicţii într-o Uniune Sovietică în care numele ei a fost folosit intens şi prezentat ca una dintre marile realizări ale sistemului, o adevărată armă în timpul Războiului Rece. Asta în timp ce Maiei i s-a interzis timp de 16 ani să iasă din ţară, iar conducerea Teatrului Balşoi n-o trata tocmai frumos. În 1949, când era deja un star, a fost trimisă să danseze la cea de-a 70-a aniversare a lui Stalin. Stalin, care-i ucisese tatăl… Printre invitaţi se afla şi liderul comunist Mao Zedong. A dansat… dar mai târziu, peste ani, în autobiografia pe care a publicat-o, intitulată „Eu, Maia Pliseţkaia”, mărturiseşte: „După atâţia ani, da, o recunosc, eram pur şi simplu îngrozită de privirea lui Stalin”. Aşa că a evitat pe cât posibil să se uite în ochii lui, atunci când şi-a făcut reverenţele. Până în 1959, nu a avut voie să iasă din Uniunea Sovietică. De-abia atunci, lumea toată a putut s-o vadă pe scenă şi a devenit un star internaţional, pentru extraordinarul ei stil teatral, pentru acel talent unic pe care numai cei ce au văzut-o dansând pe scenă l-au putut simţi cu adevărat.

Nikita Hruşciov, care spunea despre ea că e „cea mai bună balerină din lume”, i-a ridicat interdicţia şi a lăsat-o să zboare în America, la New York, într-un turneu al Teatrului Balşoi, iar la întoarcere, după ce a aflat cu mare plăcere despre toate cronicile entuziaste care au apărut în presa americană, a îmbrăţişat-o şi i-a spus: „Bravo! Te-ai întors. Nu m-ai făcut să par un caraghios în ochii lumii întregi. Nu m-ai dezamăgit!”. Maia Pliseţkaia a rămas pe scenă până târziu, până în anul 1990, iar după căderea comunismului a plecat din ţară împreună cu soţul ei, cel care i-a fost aproape până în clipa morţii, iar în ultimii ani a locuit în Germania. Însă numele Maiei Pliseţkaia rămâne aproape sinonim cu Teatrul Balşoi… Iar declaraţia ei de dragoste faţă de acest teatru este simplă şi extrem de puternică: „Teatrul este incredibil construit, dimensiunile scenei, înclinaţia podelei… Nu ştiu din ce lemn este făcută, dar e extraordinar. În alte teatre, podeaua e ori dreaptă, ori înclinaţia e prea mare. Am dansat pe toate marile scene ale lumii şi pot să spun cu mâna pe inimă că Balşoi e cel mai bun”.

A fost adolescenta încăpățânată de la Academia de Balet de la Balșoi, la care a intrat la opt ani și unde uimea tot timpul: prin energie, prin talent, prin rezistență, prin încăpățânare și prin îndrăzneală. „Aș vrea să vorbesc despre Lacul lebedelor, despre Frumoasa din pădurea adormită și despre frumoșii mei parteneri. Dar, când vine vorba despre copilărie, oricum aș privi-o, totul se învârtește în jurul politicii și al terorii staliniste”, scria balerina în volumul de memorii „I, Maya Plisetskaia”, publicat în 1994. Învingându-și mereu frica, steaua în devenire a început să strălucească și nu s-a oprit din drum. A fost, după aceea, artista iubită și mereu nemulțumită, steaua care privea dincolo de tehnici și strategii, dincolo de limitele cunoscutului. În 1959, i s-a dat voie să danseze în străinătate și să plece în turneu în America. Rigiditatea ideologică ce condiționa evoluția artistică, dar și rigiditatea baletului clasic în sine, așa cum îl înțelegeau artiștii și profesorii de la Balșoi, au fost două capcane importante pentru adolescenta care visa la mai mult, la mai departe și care avea să ajungă la mai mult, la mai departe. Gustul libertății, atât de dorit, îl va simți în străinătate, în exil, iar gustul libertății artistice, senzație mai mult decât necesară, îl va plăti mereu. „Dansam în toate baletele clasice, dar visam la ceva nou. Numai că era imposibil în vremea mea”, va povesti artista peste ani, amintind de deschiderea pe care i-a adus-o colaborarea cu Maurice Béjart și Roland Petit din anii 1970.

Maia Plisețkaia va dansa până la peste 60 de ani, sfidând norme, cutume, reguli, vârste. La 50 de ani a dansat „Bolero”-ul lui Béjart apăsând pedala erotismului, înconjurată de 30 de dansatori, iar la 60 de ani a fost „Doamna cu cățelul” într-un spectacol după povestirea omonimă a lui A.P. Cehov. În istoria baletului, spun specialiștii, n-a mai existat nicio altă prim-balerină care să rămână în centrul atenției 60 de ani. Teatralitatea mișcărilor ei, care și-a pus o amprentă inconfundabilă asupra identității sale artistice și a format un stil, fluiditatea, grația aceea etern invocată și evocată de balerini și etern imposibil de explicat au făcut din Maia Plisețkaia nu o artistă apreciată, ci o artistă venerată. În 1988 a fost numită director artistic la Baletul Național din Spania și au urmat ani în care a călătorit mult și a lucrat intens, susținând ateliere și master class-uri în contextul prăbușirii regimului sovietic. O întâlnire cu totul aparte în cariera ei a fost cea cu coregraful și dansatorul Gigi Căciuleanu, al cărui destin artistic l-a marcat și alături de care a creat spectacole importante. Iată cum își amintește Gigi Căciuleanu întâlnirea cu ea: „În 1992, a venit la Rennes ca să lucreze cu mine. Dar eu am întârziat la întâlnire. Veneam în fugă. Pe peron era Maia, singură cu valiza. Ea, superbă, într-un mantou de leopard, cu părul ei roşu, de foc, în vânt (în Bretagna e întotdeauna vânt, e aproape de ocean…). Mă aşteptam să mă apostrofeze, dar primul lucru pe care mi l-a spus a fost: Arată-mi mişcările pe care le-ai inventat pentru mine! I-am dansat pe peron, în vânt… Cu Maia am lucrat cum aş fi lucrat cu un poet, nu cu o balerină. Nopţi întregi nu am putut dormi: eram ca în faţa pânzei albe care aşteaptă naşterea tabloului. Eram încă adolescent când am văzut-o pe Maia la Bucureşti  în Lacul lebedelor, într-o seară de neuitat, după cum spunea Nureev : „Era un incendiu pe scenă”. A fost mereu ceva mai mult decât o balerină clasică.”

În anul 2005, balerina s-a întors la Kremlin să danseze într-o gală specială, la împlinirea a 80 de ani, și a dansat „Ave Maria”, o piesă pe care i-a dedicat-o faimosul coregraf Maurice Béjart: „Când dansează Maia Plisețkaia, ultima legendă în viață din lumea dansului, simt o forță enormă și o senzualitate uriașă, dar, mai presus de orice, o abordare modernă”, spunea coregraful. A murit pe 2 mai 2015. Avea 89 de ani şi a murit în Germania în urma unui atac de cord. Maia Pliseţkaia a schimbat şi a marcat istoria baletului secolului 20, iar stilul ei pe scenă a rămas unic.