Cezar STRATON

Remarcabilul cercetător și istoric literar Dumitru Hurubă (Târgu Mureș) ne oferă o inedită, cvasicompletă ”radiografie” a vieții, a devenirii, a împlinirii prin iubirea ei pentru Mihai Eminescu... a dramei ei personale și a ”căderii” finale a acestei femei sensibile, talentate. Dar devenită victimă, în primul rând – e părerea mea (n.a.) – a prejudecăților dominante în epocă. Deoarece nu-mi pot refuza tentația de a-mi face cititorii părtași la această onestă și calificată  investigație datorată lui D. H., voi selecta din serialul  publicat de autor în prestigioasa revistă ”Vatra Veche” – cea păstorită măiastru de Nicolae Băciuț! – pasaje relevante, salutar lămuritoare. ”Veronica şi Mihai, la urma urmei, au fost doi oameni, doi amanţi (mereu în conflict! Dar... iubirea e năbădăioasă! – n.a.), doi îndrăgostiţi oarecare, în sens omenesc, banal... Reduşi, mai ales de bârfitorii, de invidioșii mereu prezenți (și atunci, și acum) la statutul de „doi inşi” – bărbat şi femeie. Acest adevăr, se poate vedea cu ochiul liber, cum se spune…

În sfârşit, cealaltă tabără, a celor cu înţelegere, a considerat publicarea scrisorilor dintre cei doi – corespondență încă neconfirmată, că n-ar fi un ”fake”! - un act de violare gravă a intimităţii respectivului cuplu. Sigur: foarte bine, foarte util pentru istoria literară, a căzut de acord imediat foarte multă lume. E bine să ştim, să cunoaştem în cât mai multe detalii, unele explicative pentru o etapă sau alta a evoluţiei în ceea ce priveşte relaţia de iubire dintre Veronica şi Mihai. În orice caz, după umila mea părere – scrie D. Hurubă - îmi permit să spun că mai corect ar fi fost ca această parte de corespondenţă să se afle la un loc împreună cu alte materiale şi documente, dar cu acces limitat, pentru oricine ar fi dorit să le vadă, să le studieze. Ar fi fost, cred, un act cu mult mai rezonabil şi mai respectuos faţă de memoria atât a Veronicăi, cât şi, poate mai cu seamă, a lui Eminescu…

În prefaţa volumului, Mircea Mihăieş, în asentimentul unora, desface băierile conţinutului aliniindu-se la dorinţa generală: „O mană cerească pentru istoricul şi cercetătorul literar, dar, mai ales, o lectură îmbătătoare pentru cititorul obişnuit.” „Îmbătătoare pentru cititorul obişnuit” probabil şi posibil, dar, ca „mană cerească pentru istoricul şi cercetătorul literar”, după ce am citit cartea, îmi permit să am unele îndoieli… Aceasta, zic eu, este marea realizare. – am citat din merituosul cercetător târg-mureșean D. H.

Notă C.S.: aici – cu tot respectul cuvenit și meritat – mă delimitez de ”secretomania” dlui Hurubă referitor la publicarea corespondenței intime dintre Veronica și Mihai. Dacă nu se va dovedi că sunt un fals, aceste scrisori trebuiau, trebuie să devină publice, cum au și devenit. Revin la citarea investigației dlui Hurubă. ”Copila Veronica s-a născut într-o familie absolut anonimă: cea a cizmarului Ilie Câmpeanu din Năsăud şi luptător sub comanda lui Avram Iancu în Revoluţia de la 1848. În rest, nimeni! Aşadar, iată lucrurile: Veronica Ana Câmpeanu, căci despre ea este vorba în cartea de faţă, a venit pe lume în anul 1850, luna aprilie, ziua 22, ca fiică a lui Ilie şi a moaşei Ana Câmpeanu. Veronica, viitoarea şi, după unii, singulara muză a lui Mihai Eminescu, nu l-a cunoscut pe tatăl său, Ilie Câmpeanu (d. 1849), care murise în luptele pentru eliberarea Ardealului, avându-l comandant pe Avram Iancu. În această situaţie şi de teama autorităţilor austro-ungare, care nu aveau cum să vadă cu ochi buni situaţia, Ana Câmpeanu, mamă a doi copii orfani de tată, Radu (n. 1848?), care moare de copil, şi Veronica, se vede silită să-şi vândă gospodăria din Năsăud şi să treacă munţii în Moldova, stabilindu-se la Târgu Neamţ, Aici locuieşte într-o casă construită în anul 1834, din lemn şi cărămidă, în cel mai autentic stil românesc, cu tindă şi trei încăperi la stradă, aflată în vechiul centru al oraşului Târgu Neamţ, nu departe de Cetatea Neamţ. Urmează, în 1853, o nouă schimbare în viaţa celor două: mutarea la Iași, unde mama şi fiica se și stabilesc. Să fi fost vorba despre o predestinare, dacă lăsăm la o parte dorinţa de a urma cursurile unei şcoli anume a Veronicăi? Este varianta mai plauzibilă şi mai… terestră a situaţiei şi, oricum, nu se cunosc prea multe amănunte şi informaţii despre copilăria la Iaşi a Veronicăi şi nici nu cred ar fi relevante. De reţinut doar că, după absolvirea cursurilor primare, Veronica este înscrisă la Şcoala Centrală de fete din Iaşi, pe care o absolvă în 1863, obţinând calificativul „eminent” în faţa unei comisii de examinare din care au făcut parte, între alţii, Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, un amănunt care va avea - nu peste multă vreme! – o semnificaţie specială în viaţa Veronicăi, după cum se va vedea. În paranteză, să mai spun că în anul şcolar 1861/1862, Veronica termina clasa a IV-a cu rezultate remarcabile, amănunt care, dublat de faptul că era orfană şi săracă, avea dreptul să locuiască la internat, pentru acest privilegiu însă trebuind să susţină un examen de bursă la intrarea în şcoală.

Înaintând strict pe linie cronologică, între anii 1862-1864, pentru fetiţa-elevă Veronica nu au avut loc cine ştie ce evenimente importante, dar mă simt obligat, nu fără motiv, desigur, să amintesc amănunte dintre anii 1862-1863, interval în care ea urmează un curs facultativ de pian, împreună cu alte trei colege de clasă, la terminarea căruia acordându-i-se nota maximă. În continuare, în acelaşi an 1863, la vârsta de numai 13 ani, se înscrie şi urmează un curs de muzică vocală pe care îl absolvă un an mai târziu cu nota maximă şi calificativul de eminentă. După cum se poate constata, din documente, avem în Veronica o tânără nu doar foarte receptivă și ”muncitoare” (în sens apreciativ), ci şi o fetiță (că asta și era, când ”a fost măritată”) dotată cu o inteligenţă aparte – amănunt care va avea în viaţa ei un rost extrem de important.