Cezar STRATON

Ana. Într-o zi, Ana Pauker stătea în loja unui teatru, când un panou cu portretul ei a fost adus pe scenă. Întreaga audienţă s-a ridicat în acel moment şi a aplaudat zgomotos. Pauker a rămas aşezată cu mâinile încrucişate. Un om aflat pe scaunul vecin a înghiontit-o şi i-a şoptit: „Aplaudă, tovarăşo, doar nu vrei să intri la puşcărie pentru târâtura asta”.

Inamic. La o paradă militară din Bucureşti, un activist de partid a întrebat, mândru, un om aflat în mulţime cum vede noua armată română. „Extraordinară, tovarăşe”, a replicat bărbatul, cu respect. „Şi armele?”, a continuat propagandistul. „Absolut invincibile”, a răspuns omul. „Şi uniformele?”. „Foarte elegante, într-adevăr”, a replicat cetăţeanul, adăugând: „dar un lucru mă pune pe gânduri. Uniformele sunt identice cu cele sovietice şi mă întreb cum vom putea distinge, în viitorul război, trupele noastre de cele ale duşmanului”.

Directori. Doi muncitori români se contraziceau despre cum era mai bine: în vremurile trecute sau în cele din prezent. Campionul noilor vremuri spunea: „În trecut nu se putea întâmpla ca directorul fabricii să ia la el acasă un muncitor, să-l servească cu bunătăți şi să-l invite să petreacă noaptea cu el”. „Şi cărui muncitor i s-a întâmplat aşa ceva?”, a întrebat primul. „Fiicei mele”, i-a răspuns celălalt.

Iad. Diferenţa dintre iadul comunist şi iadul capitalist. Un comunist român moare şi ajunge în iad. La poartă este surprins să vadă două uşi, în loc de una, pe care scria „Iadul comunist” şi „Iadul capitalist”. „Pe care îl alegi”, este întrebat… „Desigur, iadul comunist… cu siguranţă lipseşte combustibilul pentru cazane”.

Sicrie. Lipsa de cherestea în ţară se simte într-atât încât până şi coşciugele se găsesc cu greu. Sfatul Popular dispune de un birou de înmormântări, înlocuind în acest fel birourile „reacţionare” de „pompe funebre” de altă dată. La aceste birouri se adresează toţi cei care au avut nefericirea să-şi piardă pe cineva de-al lor, pentru a obţine un coşciug care, în cazul în care petiţionarii sunt sindicalişti, costă numai 800 de lei. Într-o zi, un om îşi pierde soacra şi se adresează „biroului de înmormântări”, cerând un coşciug. „Răposata a fost sindicalistă?”, întreabă un funcţionar cu aparenţă foarte „nobilă”. „Nu, tovarăşe, era femeie bătrână, nu se băga ea la al de astea. Dar eu, tânăr, sunt membru de sindicat în bună regulă”. Funcţionarul se gândeşte un pic, apoi răspunde hotărât: „N-am ce-ţi face, nu pot trece peste instructaj. Dacă mureai matale ţi-aş fi dat cu plăcere un coşciug, chiar fără să mişti din urechi”. (1955)

Mitică. Tovarăşul Mitică (luat ca figură reprezentativă a muncitorimii române) a fost chemat în cursul anului 1954, în urma unui denunţ, în faţa unei comisii de anchetă a partidului. Comisia era formată din trei tovarăşi, membri de încredere ai partidului. Preşedintele a început interogatoriul, adresându-i tov. Mitică următoarele întrebări: „Tovarăşe Mitică, după informaţiile pe care le deţinem, dumneata frecventezi cercuri unde se ţin şedinţe de spiritism. Prin urmare, mai crezi în superstiţii şi prostii de genul acesta. Nu ştii care este punctul de vedere al partidului în această direcţie? Ce spui?” Tovarăşul Mitică răspunde: „Eu, tovarăşe, trebuie să fie o greşeală, eu nu cred în superstiţii”. Şi apropiindu-se de masă, bate uşor în lemn. A doua întrebare: „Tovarăşe Mitică, am auzit că eşti tare credincios şi duminica şi în zilele de sărbătoare te duci mereu la biserică. Este adevărat?” Tovarăşul Mitică, făcând involuntar semnul crucii, spune: „Nu este adevărat. Vă jur pe crucea mea că nu este adevărat”. A treia întrebare: tovarăşul preşedinte începe să fredoneze marşul cu care îşi începe emisia Vocea Americii, după care întreabă: „Cunoşti tovarăşe acest refren?”. Răspunsul lui Mitică a fost prompt: „Tovarăşi, eu nu cunosc acest refren sau marş, pentru faptul că nu ascult niciodată postul Vocea Americii”.

Orientare. Într-o şcoală elementară din RPR, la ora de geografie, învăţătorul întreabă un elev: – Ia spune tu, Amariei, cum ne putem orienta atunci când ne găsim pe o câmpie acoperită de ceaţă? – După muşchiul de pe copaci, tovarăşe profesor. – A, nu! Aceasta se poate numai în pădure, unde sunt copaci. – Atunci după muşuroaiele de cârtiţe. – Nici asta. – Ah, ştiu tovarăşe profesor: mă uit după trenurile care trec să văd în ce parte este aşezată locomotiva. Dacă merge încet şi este încărcat cu marfă, atunci merge spre răsărit. Dacă este gol şi aleargă repede, atunci partea în care este locomotiva va arăta apusul.

Nebun. Într-una din zile, în tramvaiul nr. 21 din Bucureşti, care merge spre Mandravela (ospiciul de nebuni), este suit un cetăţean legat, întovărăşit de un miliţan care îl păzea. „Ce a făcut nenorocitul?”, întreabă o femeie din mulţimea înghesuită în tramvai. „A fost prins la frontieră”, răspunde miliţianul. „Şi acum ce faceţi cu el, unde îl duceţi?”, întreabă mai departe femeia miloasă. „La casa de nebuni”, răspunde prompt reprezentantul ordinei publice. „Bine, dar eu ştiam că aceia care vor să fugă şi sunt prinşi pe zona de frontieră sunt duşi la închisoare, nu la ospiciu”. „Desigur – răspunde miliţianul -, dar acesta a fost prins pe Prut, în momentul în care voise să treacă frontiera de Est!”