Cezar STRATON

Motto. Doi amici comentează măsurile de redresare economică post-covid promise de guvern. – Am auzit că au în program înjumătățirea impozitului pe venit. – Da, dar în prima etapă se înjumătățește venitul...

Cultura fricii.”Discursurile şi imaginile care scot în faţă pericole de tot felul ce ameninţă omenirea, planeta, se prăvălesc în avalanşă continuă. Trăim parcă în plină zodie a <drobului de sare> ce stă să cadă. Respirăm o atmosferă de perpetuă ameninţare. Iar polivalenţa reprezentărilor pericolului face ca ameninţarea să devină ea însăşi obsesională, căci îşi schimbă obiectul ori se concentrează pe mai multe obiecte deodată: încălzirea planetei, pandemii, terorism, criză. Fenomenul, care nu poate trece neobservat, are parte, cum observăm, şi de teoretizare. În cartea sa <La culture de la peur> (Cultura fricii), politologul francez Marc Crepon analizează subtil utilizarea politică a fricii. El atrage atenţia că acest fapt nu este doar apanajul regimurilor dictatoriale, ci se regăseşte şi în democraţiile <liberale>: teama de duşman şi stigmatizarea străinului (ce descind din pericolul terorismului sau fenomenul migrației), locul considerabil acordat faptului divers (fapt divers cum sunt, până la un punct, şi pandemiile, nu chiar atât de catastrofale pe cât s-au prezis, fapt divers sunt şi ceea ce se numeau pe vremuri „capriciile vremii”, iar acum încălzire globală). Iar dacă e ameninţare şi risc, e nevoie, de bună seamă, şi de securitate crescândă. Aici intervine politica. Căci nu mai e vorba de securitatea personală, a cetăţeanului, preocupat de iminenţa şomajului, de inflaţie sau de ipoteca la bancă, nu mai e vorba de grija pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale individului, e vorba, vezi grozăvie, de ameninţări de proporţii. Ameninţări pe cât de vagi, pe atât de înfricoşătoare, căci în faţa lor insul nu poate face nimic, el aşteaptă salvarea de la autorităţi, iar acestea, vezi Doamne, când să se mai ocupe şi de meschinele, dar vitalele, probleme ale vieţii de zi cu zi a fiecăruia?” (Corneliu Vlad)

Amintiri.Nu toate amintirile merită păstrate. (Alzheimer)

Plictis(de carantină). Ea: - Iubitule, uite ce am citit: ca să ne îmbunătățim viața sexuală, trebuie să-mi spui sincer ce-ți place! El: - Sincer? Ea: - Absolut sincer! El: - Păiii... vecina de la doi!

Erevan.Întrebare (în vreme de carantină): - De ce, oare, mimează femeile orgasmul? Răspuns: - Pentru că au impresia că pe noi ne interesează acest lucru!

Mirare.Din perioada în care restaurantele erau închise din pricină de Covid 19. – De ce oare m-o fi lătrând câinele, nevastă? – Păi, nu te-o fi recunoscut, bărbate! E prima oară când vii treaz acasă!

Carantină.Între prietene: - N-am avut o căsnicie prea fericită, dragă! Aș putea spune – că-i ”la modă” acum – că eu am stat în carantină de când m-am măritat... În zece ani, n-am ieșit decât o singură dată din casă cu bărbat-miu! – La cinema, la restaurant sau într-o vizită? – În stradă. Când a luat casa foc!

Gânduri.”Haosul gândurilor din noi şi din ţara noastră vine în primul rând din gândurile noastre. Noi suntem cei care pricinuim lipsa de armonie a gândurilor, iar dacă politicienii noştri ar fi toţi într-un cuget, nu am mai fi în starea aceasta. Suntem conştienţi că în noi se află o energie şi o viaţă dumnezeiască. Fiecare persoană ca energie dumnezeiască, când se uneşte cu celelalte creează o putere uriaşă, iar duşmanul fuge de aceasta, căci în ea sălăşluieşte armonia, iar în el dezbinarea. Dacă politicienii noştri ar fi uniţi, noi nu am mai avea duşmani, atunci nu ar mai fi de folos duşmanului nici armele, nici oastea (nici virusurile dubioase – n.a.), nimic. Noi suntem ființe dăruite de Dumnezeu, dar nu știm să trăim cum se cuvine și facem iad și în noi, și în jurul nostru.” (Starețul Tadei, de la Mănăstirea Vitovnița)

Rachiu.”Aproape fiecare din dughenile (magazinele) din târguşorul Căiuţul era o crâşmă în care se vindea vin, dar mai ales rachiu. Pe fiecare tarabă vedeai un şir de gărăfi proaste, pline de o băutură şi mai proastă, de coloare deosebită fiecare: verde, roşie, albastră, vânătă, galbănă şi albă. În fiecare era bineînţeles acelaşi rachiu, tot atât de prost şi de vătămător sănătăţii. Jâdovii erau tot atât de urâţi de clasele inferioare atunci ca şi astăzi, mai ales de surtucarii de jos. Eu, fiindcă ei purtau perciuni, scufii pe cap, talere lungi, papuci târâiţi şi mâncau usturoi, condiment care totdeauna mi-a stârnit greaţa, nu-i puteam suferi. Tare mă mieram cum tata şi mama nu-mi împărtăşesc ura împotriva neamului lui Israil şi-mi ziceau că şi jâdovii sunt oameni ca şi noi. Auzind odată că rachiul care-l vând otrăveşte şi prosteşte poporul, m-am hotârât, tata fiind absent, să contribui la mântuirea de rălele urmări ale alcoolului pe ţaranii care-mi erau dragi. M-am dus în capătul de sus al târgului, m-am suit pe cea dintăi tarabă pe care am văzut sticle cu rachiu şi, luându-le una după alta, le-am aruncat în uliţă unde bineînţeles s-au spart. Apoi, mi-am urmat drumul în jos, spre curte, făcând tot la fel, când pe partea dreaptă, când pe acea stângă a uliţii. Nici unul din acei cărora li aparţineau băuturile astfel risipite de mine n-a încercat să mă împiedece, nu numai doară din respect pentru persoana cuconaşului, dar pentru că fiecare ştia că va fi despăgubit de două şi chiar de trei ori pentru paguba suferită. Eu nu prea eram îngrijit (îngrijorat – n.a.), cunoscând principiile mamei în privinţa argumentelor lovitoare, şi eram sigur că am să scăp cu o ocară bună, poate cu un katzentisch sau o punere la colţ pentru un ceas sau două. Dar mă înşălam amar. În sala cea mare de jos am găsit pe mama cu câţiva jâdovi, având fiecare din ei mai multe hârburi de steclă în mână, mai fiind acolo o bancă adusă din grădină şi vro trei vergi de dimensiune respectabilă. Şi, după o ocară zdravănă, am fost aşazat pe bancă şi, faţă cu jâdovii, am căpătat o corecţiune, poate mai zdravănă decât acele ale tatei, căci mâna frumoasă şi albă a mamei moştenise de la tată-său o putere de bărbat; însă aceasta a fost, afară de două sau trei palme, singura corecţiune ce mi-a dat-o ea vrodată.” (Radu Rosetti, ”Amintiri”)

Vis.– Eu am plecat de la muncă ca să-mi îndeplinesc visul. – Și care era visul tău? – Să plec de la muncă.

Deficit.Lipsa de sex duce la dependență de Facebook. Mă bucur, prieteni, să vă văd pe toți aici, online!