Cezar STRATON

Motto. O definiție (utilă în vremuri de plictis carantinat!). ”Dragostea nu este sunetul suspinat, muribund al unei viori îndepărtate – ci zbârnâitul triumfal al arcurilor unui pat.” (S. J. Perelman)

Fericire.”Mai este oare posibil să fim fericiți ? - se întreabă, cu candoare, într-un editorial, ziarista franceză Claire Fortier-Durand. Întrebarea pare de o naivitate banală, dar e bazată. Căci, continuă ea, mai precis „când deschizi ziarele, nu dai decât de catastrofe: cutremure, procese de pedofili, violențe urbane“... Parcă-ți piere cheful de viață. „Avem de-a face cu moartea în fiecare zi, aflăm de nenorocirea unor semeni de fiecare dată când ascultăm știrile la radio.“ Tineri care se sinucid pentru că nu mai cred în nimic, cei în vârstă pentru că nu mai cred în societate și în dreptate. Unii ucid pentru a se apăra, alții pentru a fura mii de euro sau un aparat foto. Tinerilor le e frică de viitor, bătrânilor, că o să se repete trecutul. Așa stând lucrurile, îți mai vine dimineața când te scoli să exclami: „Ce zi frumoasă!“? Poate doar dacă îți propui să nu mai citești ziarele, să nu mai asculți radioul, să nu te mai uiți la televizor. Adică, să te sustragi bombardamentului mediatic cu știri prăpăstioase. Dar te poți izola de ce se întâmplă în jurul tău, în lume? Și în lume, după ce citești, asculți, vezi, s-ar părea că se petrec doar grozăvii. Claire Fortier-Durand are și o rețetă a fericirii. Ea apelează, pentru aceasta, mai degrabă la sensibilitatea feminină: „Să ascultăm, timp de câteva minute sau câteva ore, o muzică menită să ne trezească amintiri plăcute, să mergem la un film deconectant, să citim o carte amuzantă. A doua zi dimineața, vom avea puterea să primim, din nou, știri despre nenorociri sau grozăvii de tot felul“. Autoarea franceză pledează pentru o adevărată revoluție spirituală, care ar fi capabilă să împrăștie spectrul catastrofalului și starea de teamă: „Revoluția este la îndemâna noastră și chiar dacă groaza e cuibărită în inimi, iar vorbele pot produce răni, mâinile pot învăța să mângâie, inimile să iubească, iar cuvintele să aline“. (Corneliu Vlad). Vecinătăți (în carantină). Două mame stau de vorbă: - Copilul meu nu plânge niciodată noaptea, iar atunci când începe, totuși,  să plângă, eu îi cânt un cântecel de leagăn și adoarme instant! - Și eu îi cântam la al meu, doar că vecinii mi-au zis că, decât să îi cânt eu, mai bine să îl las pe el să plângă! Spovedanie. Iată – e o glumă - ultima spovedanie a unui politruc/parlamentar român, din categoria jegoasă a celor migratori de la stânga la dreapta..și înapoi...și iar, înapoi... ăștia,  ”voiajorii” sunt, de regulă niște anonimi...niște neica-nimeni ..ăștia  - vânzătorii/negociatorii de voturi”... mă enervează până la a-i sugruma... De ce? Pentru că mă consideră, ca alegător  –  și ei nu au dreptul de a mă umili – un prost!... ( o fi un pleonasm, ”politruc migrator”!? din  (ne)fericire, cred că nu...mai sunt politruci fideli steagului, siglei lor inițiale de partid).  Revin. Popa îl sfătuia, creștinește, pe muribund: - Strigă acum, cu putere, că te lepezi de Satana, să se știe că nu ți-e frică să pleci împăcat pe ultimul drum!...Niciun răspuns. – Strigă, mărturisește fiule, că măcar acum tu te lepezi de Diavol! Politrucul muribund – ca individ, aici, că specia asta nu moare, e...ca buruiana! -  se ridică într-un cot și glăsuiește: părinte, până eu nu aflu clar în care direcție mă voi duce... ”după”... eu nu vreau să supăr pe nimeni, nu vreau să mă pun rău cu niciunul! Voila! Oportunist până și pe patul de moarte! Ce vă zisei!? Garanție. Un tip de prin Brodina – km 23 – află că după Covirus...se pot obține, pe diverse căi... niscai drepturi, niscai despăgubiri. Astfel încât se duce la  minimallul din Rădăuți, cu o solicitare fermă: - Am cumpărat un cărucior de la voi, prin februarie, cred...și nu am primit garanție...Acum – tot cărând lemne cu el, de la pădure – i s-a rupt o roată...Managerul magazinului: - Domnule Stiopa...cred că ați greșit magazinul! Noi nu vindem cărucioare! – Pe dracu! Erau toate în fața magazinului vostru! Și am mai dat și 50 de bani pe el! Pupat. ”Distanțarea fizică (socială), absolut obligatorie! Iisus Hristos, după Învierea Sa dintre cei morți, atunci când femeile năvăleau spre El, le-a oprit, spunând: Noli me tangere!, adică, nu mă atingeți. Și pe atunci nu era virusul Covid 19! Acum, cu atât mai mult se impune îmbrățișarea de la distanță, sărutatul și salutul tot de la distanță, vizitele de orice fel, tot de la distanță. E tare bună distanța! Câte păcate și câte virusuri și tot felul de microbi sunt evitați prin această comportare igienică. Se spune că un pupat epidermic transmite 220 de microbi! Nu știu cine a numărat! Așa că, adio, pupat! Nu am auzit, până acum să fi murit cineva din lipsă de pupat sau îmbrățișat. Să ne facem obiceiul de a ne saluta ca asiaticii și mai ales asemenea celor din Extremul Orient! Semn de bună vedere, la întâlnire respectând distanța de cel puțin doi metri, cu o plecare a capului și unirea mâinilor, ca în rugăciune!” (Episcopul Calinic Argeșeanul). Motive. O soție afectată de ”covidivorț” – fenomen generat de nepotrivirile de cuplu relevate de prea lunga coabitare în carantină,  - o ”boală” ce tinde, se pare, să devină în țările europene o adevărată ”epidemie după pandemie” – se prezintă în sala de judecată. Judecătorul: - Spuneți, care este motivul? – Principalul motiv este că soțul meu este foarte prost! – Și n-ați știut acest lucru când v-ați căsătorit? – N-am știut. – Dar dumneata ce spui? îl întreabă judecătorul pe soț. – Minte, ca de când am luat-o, domnule judecător. A știut de la început! Șansă. Interesat să deslușească secretul longevității, un ziarist îl întreabă pe un bărbat ce a depășit vârsta de 100 de ani: - cărui fapt atribuiți longevitatea dumneavoastră? – Șansei de a mă fi născut înainte ca savanții să descopere microbii...