Cezar STRATON

Motto. ”O erecție la momentul potrivit este echivalentul unei cărți de credit valide.” (Alex Comfort)

Scenariu?”Sigur, COVID-19 mai greşeşte, pentru că este un virus fără creier. Mai mor şi oameni de 50 de ani, ba chiar unii şi mai tineri, de 16, de 17, de 21 de ani. Pentru spiritul malefic însă, acestea sînt pierderi colaterale. Obiectivul său rămîne exterminarea bătrînilor, pentru ca oraşul (sau lumea respectivă) să poată răsufla la un moment dat în linişte. Casele de bătrîni se golesc. Familiile rămân fără bunici. Tot ce trece de 70 de ani se mută în urne funerare sau în cavouri la cimitir. Masacrul durează cam trei luni. Dar imediat după aceea…miracol! Economia redemarează, banii sunt investiţi mai judicios, în invenţii şi inovaţii, în crearea de întreprinderi… Statul răsuflă uşurat întrucît nu mai are de plătit atîtea pensii. Oraşul se redresează ca şi cum ar fi avut o cocoaşă pe spinare şi o mînă divină i-ar fi luat-o brusc. Fiecare locuitor afişează, de alfel, o faţă mai radioasă, mai optimistă. Din spatele fiecăruia a dispărut cocoaşa… Sigur, mai rămîne angoasa faptului că şi cei avînd astăzi 30 sau 40 sau 50 de ani vor îmbătrîni la un moment dat. Dar pînă atunci mai este. Mai vedem ce va fi peste 20 sau 30 de ani…Numai că timpul trece, şi încă repede. Generaţia hiperactivă, eliberată de grija bătrînilor, ajunge şi ea la vîrsta de 65, de 70, de 80 de ani. Şi iată că, într-o bună zi, spiritul malefic îşi face din noua apariţia, pătrunde în luxoasele case şi cămine pe care şi le-au pregătit pentru pensie hiperactivii de altădată şi le spune: ”Hello, am sosit”. „Cum? Ce? Păi, nu aşa ne-a fost vorba“, spun pensionarii surprinşi în plină partidă de whist. Ba da, răspunde spiritul malefic, cine semnează un contract cu mine o face pentru eternitate.” (Matei Vișniec).

Bătrân.”Bună, dragă Stat! Ce mai faci? Sunt eu, cetățeanul. Sunt cuminte. Mă spăl pe mâini, lucrez de acasă, plătesc facturi, plătesc impozite, respect regulile, ca toată lumea aștept să treacă perioada grea.  Tu? Ce mai faci? Mă uit la televizor. Văd oameni care ajută alți oameni, văd oameni care pun la bătaie tot ce au, văd oameni care încearcă să ocrotească alți oameni. Dar atât. Tu îmi spui să mă spăl pe mâini, să stau acasă și îmi promiți că “o să”. În timpul ăsta se întâmplă tot felul de lucruri. Care mie nu îmi plac. De exemplu nu îmi place să nu mi se întoarcă nimic din ce dau. Am senzația că sunt prea mulți ani de când ne salvează doar norocul, întâmplarea, Divinitatea, o mână de oameni și umorul. Mă uit în jur. Nu văd sistem de educație, nu văd sistem medical, nu văd asigurări medicale onorate, nu văd șosele, nu văd siguranța zilei de mâine. Adică alea pentru care eu plătesc taxe. Văd doar oameni care încearcă pe cont propriu. De la tine, domnule Stat, văd nepăsare și aroganță. Și știi ce mai văd? Văd cum ai reușit, în doar o lună și jumătate, să distrugi cu cinism o categorie pe care o numești “bătrânii”. Adică tot ce e 65+. Părinții, prietenii, necunoscuții. Bătrânii. La asta i-ai redus. Repet: sunt părinții noștri, bunicii, profesorii, cei de la care am învățat meserii, povești, viață. Știi ce se întâmplă cu un om dacă îi spui în mod repetat că e bătrân? Știi ce se întâmplă dacă îi încurajezi - pe ăia care oricum nu mai au niciun reper - să desconsidere, să minimizeze, să ia peste picior? Știi la ce se ajunge când legitimezi ideea că 65+ înseamnă bătrân? Înțeleg. Ai vrut să îi protejezi. Corect și nobil. În esență e o treabă de bun-simț. Ar fi putut să pară chiar că îți pasă. Dar ce-ar fi fost dacă îi numeai seniori? Sau persoane cu vârsta peste 65 de ani? Sau o altă formulare, mai puțin abruptă? Cei cu creier ar fi înțeles. Ceilalți ți-ar fi râs în nas oricum. Dar tu ai ales să le pui ștampilă: bătrâni. Ai mai ieșit pe străzi în ultima perioadă? Ai auzit și tu cum li se adresează vulturii? “Du-te, tataie, acasă. Du-te, mamaie, că te caută moartea prin curte”. Ai auzit oameni spunând “bine că nu au prins și ai mei umilința asta, că era prea mult”. Înțelegi?  Ia-ți, statule, consilieri. Caută-ți oameni care să priceapă în ce hal dor cuvintele! Și cât ne doare...realitatea acestor zile... Eu mă spăl pe mâini. Și caut măști și dezinfectanți pentru ai mei și pentru mine. Dar te aud, să știi. Și nu te uit. Și ce îi doare pe ai mei, pe mine mă doare de 10 ori mai tare. Cere-le iertare. Dă-le demnitatea înapoi. Dă-le putere în loc de mizeria în care i-ai aruncat. ”Statule”... oficialule... Poți? Ah, nu mai poți. Atunci, spală-te pe mâini!" (Sursa: net).

Epidemie.”Nicio boală nu a întrecut însă spectrul înfricoşător al ciumei izgonite în secolul al XVIII-lea din Occident şi care s-a abătut cu cruzime asupra teritoriilor din răsăritul Europei. Imperiul otoman era unul dintre focarele permanente de contaminare cu ciumă, boală care a devenit endemică la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Ţara Românească. Armatele străine de ocupaţie, cele ruse îndeosebi, au adus cu sine de fiecare dată acest flagel mai ales în timpul campaniilor din 1769-1774 şi 1806-1812, iar în perioada 1828-1834 a fost adusă holera. Ceea ce multiplică efectele mortale ale unei epidemii de ciumă în Ţara Românească era inacţiunea autorităţilor. Conform Memoriilor generalului adjutant rus Pavel Vasilievici Ciceagov (comandant militar suprem al armatelor ţariste dislocate în Ţara Românească şi Moldova în timpul războiului ruso-turc din perioada 1806-1812), după pilda turcilor, care respectau ciuma ca trimisă din ceruri şi care nu făceau nimic pentru a-i opri urmările distrugătoare, moldovenii şi valahii, plini de aceleaşi prejudecăţi, aşteaptau fără mijloace de precauţie acest flagel şi i se supun cu resemnare. (...)La 1792, în momentul tranzitării Ţării Româneşti de către un medic maghiar anonim, tocmai în timpul sosirii acestuia în Bucureşti, principatul valah era bântuit de o nouă epidemie de ciumă (izbucnită la Bucureşti în luna iulie 1792 şi durând până la începutul anului 1793). În memoriile sale publicate ulterior, medicul maghiar mărturiseşte întristat că nu a putut să-şi exercite meseria de medic (deşi ar fi intenţionat să o facă „cu curaj”) deoarece valahii sunt aşa de brutali, încât dacă în vreo casă în care a umblat un doctor se întâmplă cumva să moară cineva, toţi oamenii din casă împreună cu doctorul sunt puşi într-o căruţă şi duşi pe câmp la o distanţă de un ceas de oraş şi sunt obligaţi să rămână acolo şapte săptămâni.” (Bogdan Bucur, ”Devălmășia valahă” )