Cezar STRATON

Motto.Meniu (de carantină). Soțul către soție: - Excepționale ciuperci! De unde ai rețeta? - Dintr-un roman polițist.

Urmări” Efectele economice ale epidemiei din 1665 s-au făcut simțite mai ales la Londra: s-a înregistrat o scădere drastică a economiei, foarte multe categorii de negustori pierzându-și în totalitate sau parțial afacerile. Daniel Defoe ne transmite o listă a celor care au suferit de pe urma calamității. În fruntea listei i-a așezat pe diferiții manufacturieri, între care țesători, giuvaergii, pantofari, tapițeri, orfevrieri, diferiți alți meșteri. Urmau apoi lucrătorii vamali, de toate categoriile. Last but not least, Defoe i-a inclus pe lucrătorii din casele bogaților, care au părăsit Londra, între care valeți, rândași, menajere, rămași fără slujbă. Anglia a avut de pierdut de pe urma comerțului internațional. Partenerii englezilor din Franța, Olanda, Spania, Portugalia sau Italia erau înspăimântați de evenimentele de la Londra și refuzau să primească în porturile lor vasele englezești și nici nu își trimiteau corăbiile pe Tamisa. Surprinzător, Imperiul Otoman, obișnuit cu astfel de epidemii, a fost mai îngăduitor cu englezii. Au existat și urmări neprevăzute. Pentru supraviețuitori, sfârșitul epidemiei a deschis noi perspective. Depopularea, datorată numărului mare de victime, a fost urmată de o masivă deplasare a locuitorilor spre zonele afectate. Alții, care și-au pierdut familia, și-au refăcut viața. Numărul mare al nașterilor și botezurilor înregistrate în anii 1668-1670 dovedește acest fapt. Abia după 1671 cifra nașterilor a scăzut la o medie înregistrată în deceniile dinaintea ciumei. Arealele urbane devastate de epidemie, la care s-a adăugat marele incendiu de la Londra au fost atractive, în special pentru tineri, atât bărbați, cât și femei. De asemenea, economia și-a revenind foarte repede, depășind la începutul anilor ’70 nivelul anterior epidemiei. Emigrația care a dus la refacerea populației a inclus și alți europeni, cum a fost cazul hughenoților francezi instalați în Norwich. Nu pentru toată lumea anii ciumei au fost reprezentat amintiri negative. Isaac Newton își amintea că în acei ani a făcut primele lui descoperiri. Caragea.Despre „ciuma lui Caragea” face vorbire și Dionisie Eclesiarhul în ”Cronograful Țerei Rumânești”, când menționează că „la leatul 1814, în zilele acestuit domn (Caragea), s’a întâmplat boala ciumii, și în earnă au început a muri oamenii aici în Craiova, însă nu prea mulți, dar de frica morții au fugit toți în toate părțile și s’a spart orașul, rămânând casele pustii, numai cioclii și craii podurilor le cerceta, mai vârtos pimnițile cu butile le lua seama, ear în București a murit mulțâme de norod, acolo era bucuria cea mai mare a cioclilor și a crailor după ulițe.” Și preste Dunăre nenumărat norod de oameni au murit, de au rămas orașe și sate de tot pustii, și până în primăvară pela Aprilie s’a milostivit cel ce pururea este milostiv, Dumnezeu, de a poruncit boalei năprasnice de a încetat a mai muri.”Concurență. Rivalitățile reciproce, care domneau de mai multă vreme între Mavrocordați și Racovițești pentru domnia Țării Românești, au operat în mod atât de nefericit, încât unul dintre ei a sugerat cel dintâi Porții, ca la fiecare trei ani să ceară confirmarea în domnie, pentru obținerea căreia se obliga să plătească Porții și miniștrilor ei sume excesive de bani. Rivalul său, pentru a-i lua locul, a propus să fie cerută acea întărire la fiecare doi ani, însoțind-o de aceleași condiții bănești. Un al treilea a oferit în același fel să fie cerută în fiecare an. În sfârșit, un al patrulea a sugerat să fie cerută la fiecare șase luni. Vă las să socotiți ce sume uriașe căutau să smulgă bieților români pentru a face față cheltuielilor pentru aceste confirmări. În același fel, haraciul, care la început, când Țara Românească s-a pus sub ocrotirea Porții, cu puțin mai înainte de sfârșitul veacului al XV-lea, era stabilit la 12.000 de galbeni ungurești sau 50.000 de aspri, s-a ridicat treptat și din voința arbitrară a miniștrilor Porții și prin oferta voluntară a domnilor fanarioți, care, de la Nicolae Mavrocodat încoace, au râvnit la cârmuirea acestei țări, la 1.000 de pungi sau 500.000 piaștri. În aceeași măsură au crescut și darurile și peșcheșurile către miniștrii Porții, căci singurul mijloc pentru a-i interesa și a-i face să acționeze erau banii. Desfrâu. Constantin Filipescu i-o oferă lui Kutuzov, în 1810, drept metresă pe propria sa nepoată Lucsandra Bărcănescu (soția marelui logofăt Nicolae Guliano). Bătrânul feldmareșal Kutuzov (de 70 de ani) „nu s-a mai jenat de nimic” și se lasă astfel furat de valurile amorului pentru „această mică româncă de 14 ani”, renunțând la „orice pudoare și orice bună cuviință”, dedându-se „celui mai rușinos desfrâu, sfidând în chipul cel mai scandalos orice urmă de respect uman”, „transformându-și casa într-un adevărat lupanar”, până într-atât încât „a răpit-o în mod public soțului ei”, făcând din ea „metresa oficială, sultana favorită”. Venea la el în fiecare seară și-și permitea cu el, în fața tuturor, familiarități care degenerau în indecență, scandalizându-i pe toți oamenii cinstiți siliți să se ducă la el. La baluri, în cluburi, în locurile publice mica nerușinată era văzută tot timpul alături de el. Se așeza adesea pe genunchii amantului ei de 70 de ani, se juca cu decorațiile lui și se lăsa sărutată hohotind de râs. Mama ei o învăța în taină ce trebuie să facă pentru a deștepta dorințele istovite ale generalului și venea să se bucure de rezultatul lecțiilor ei. În această mocirlă se bălăcea, în mod public, un bătrân decorat cu toate ordinele rusești. Cafenea.În „Bucureștii de altădată” (4 volume, 1927 - 1932), ziaristul Constantin Bacalbașa, descriind vestita cofetărie bucureșteană a polonezului românizat Fialkowski, observa că aceasta nu mai era o simplă cafenea, „ci ajunsese o adevărată instituție...aci atâția poeți tineri și scriitori, la cari începuse a le miji talentul și mustățile, au sorbit șvarțuri cu un pic de rom, capuținere și au scos pe nas rotocoale de fum.” Au apărut apoi, rând pe rând, având fiecare istoria și faima sa, Capșa, Terasa Otetelișanu, Rigler, Kubler, High Life, Café de Paris... Prima ”cahfenea” a fost deschisă în București, la 1667, de către un ienicer – Kara Hamie – cam pe locul unde azi e Palatul Băncii Naționale. Pentru că aici se trăncăneau multe, printr-un pitac de la 1782 „se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legătură cu domnia sau stăpânirea turcească”. Se bea șfarț, capuținer, turcească, mazagran, marghiloman. Nu apăruse primul espressor inventat de inginerul italian Pavoni. Alte mărturii în „Din Bucureștii de ieri” (George Potra – 1990) și „Bucureștii romantici” (Iuliu Moisil – 1935). Lectură plăcută! (Constantin Voinescu).