Cezar STRATON

Motto. Ditamai paradox:80.000 de oameni au coronavirus și toată lumea vrea să poarte mască. 38 de milioane de oameni, pe glob, au SIDA și totuși... prea puțini vor să poarte un prezervativ.

Atenție! Când mergeți la restaurant, mâncați încet și mestecați pe îndelete, că dacă vă înecați cu mâncare și tușiți, nu mai stă nimeni să vă facă manevra Heimlich, pentru că toți vor fugi care-ncotro!

Ochelari.– Ce credeți, domn’ doctor, am nevoie de ochelari? – Doamna doctor!

Fobii.”Se spune că Garabet Ibrăileanu nutrea o frică aproape patologică de microbi. Un fumător înrăit, de câte ori îşi aprindea o ţigară, Ibrăileanu îi pârlea mai întâi filtrul la flacăra chibritului. Ba mai mult, criticul literar purta la el întotdeauna o sticluţă cu alcool, cu care se dezinfecta după ce dădea mâna cu cineva. „Nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se „contamina”), când mergea în vizită, gazda trebuia să lase uşa crăpată, pentru a nu fi silit Ibrăileanu s-o atingă cu mâna, iar dacă era închisă o deschidea cu cotul, clanţele uşilor de la casa sa erau învelite în material de pânză îmbibat cu acid fenic etc. Era aşadar un cod de norme pe care mai toţi apropiaţii îl ştiau, dar care aveau grijă să-l transmită şi altora” scria Lucian Nastasă, în lucrarea „Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”. Acestea nu erau singurele fobii ale lui Ibrăileanu, principalul redactor al revistei ”Viaţa românescă”. Se spune că scriitorul se temea de moarte și era din cale afară de ipohondru. În plus, suferea de insomnie și se temea și de foc (toate scrumierele din casă erau mereu pline cu apă). „Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de neurastenie gravă. O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii şi anxietăţi teribile”, se scuza Ibrăileanu. De unde venea fobia de foc? Una dintre casele lui Ibrăileanu a fost mistuită de flăcări.” (haihuiin2).

Eufemism.Cum îi spui iubitei că s-a îngrășat de la statul – impus- în casă? – Ești mai mult decât mi-am dorit.

Nuntă.Un fotbalist este invitat la cununia unui prieten al său. Înainte de începerea ceremoniei, preotul se apropie de el și-l întreabă: – Dumneavoastră sunteți mirele? – Nu, eu fac parte din cei care au fost eliminați în semifinale!

Mască.Azi, în microbuz, am purtat mască. Vă spun că nu sunt eficiente. A tras cineva un pârț, și masca n-a filtrat nimic!

Nație.Suntem o nație care ștergem grătarul cu o ceapă, după ce l-au lins pisicile o săptămână, și acum... , deodată...ne temem de un virus!

Carantină.Cea mai sănătoasă și eficientă carantină este pe câmp, cu sapa.

”Ciume”.Şobolanii încep să moară pe străzile din Oran. E semn de ciumă, confirmată destul de greu de medicii oraşului. Fiindcă autorităţile se mişcă încet şi declară carantina abia după ce epidemia nu mai poate fi stăpînită, doctorul Rieux, unul dintre primii care au ştiut cu ce se confruntă, organizează el însuşi echipe de intervenţie. Oraşul abia respiră sub ameninţarea morţii; oamenii sînt închişi între zidurile lui şi privesc neputincioşi cum flagelul loveşte din ce în ce mai aproape. Apărut în 1947, romanul lui Camus, ”Ciuma”, este considerat unul dintre cele mai profunde şi mai influente romane ale secolului trecut. Departe de a fi doar o poveste despre ciumă, el vorbeşte în egală măsură despre marile catastrofe ale epocii, despre „ciuma brună” ce a devastat Europa în secolul XX. Laşitate, dăruire, nesăbuinţă, iubire, credinţă şi disperare, toate se amestecă şi se împletesc într-o carte despre om şi umanitate.

Molimă.După Boccacio: „Virulența molimei creștea prin contactul cu bolnavii, care o treceau altora, precum focul care mistuie tot ce e aproape, sec sau unsuros deopotrivă. Contaminarea se întindea rapid, deoarece boala nu se transmitea doar prin apropierea de un suferind, ducând la moartea sănătosului, ci oricine atingea hainele bolnavului, sau ceva ce fusese aproape de bolnav, lua de îndată plaga. Atât de mare era forța molimei, încât se transmitea și prin lucrurile sau animalele atinse…”.

Gripă.Chiar dacă în cifre absolute "Gripa spaniolă" a făcut mai multe victime decât ciuma, trebuie ţinut seama că la începutul secolului XX, în Europa trăiau aproximativ de 6 ori mai mulţi oameni decât la începutul secolului XIV. La finele Primului Război Mondial, Europa s-a confruntat cu o nouă boală nemiloasă. Între 1918 şi1919, pandemia de Gripă spaniolă a ucis peste 50.000.000 de oameni, majoritatea în Europa şi Asia. Denumirea de "Gripă spaniolă" vine de la faptul că pandemia a primit mai multă atenţie în ziarele spaniole decât în restul Europei, unde exista o puternică cenzură. Virusul a apărut în Statele Unite ale Americii, dar cazurile nu au fost făcute publice, soldaţii americani aducând în Europa această boală, după care virusul s-a răspândit în întreaga lume. Gripa a ucis 25.000.000 de oameni în primele 25 de săptămâni de la apariţie. Noul tip de gripă progresa mult mai rapid decât gripa comună, iar medicina vremii nu a găsit un antidot. Rata mortalităţii era de peste 250 de ori mai mare decât în cazul unei gripe obişnuite. Primele simptome erau frisoanele şi oboseala, ulterior plămânii erau invadaţi de lichid, după care invariabil venea decesul. Tratamentul cu ceai de muşeţel era cel mai la îndemână, dar nu era foarte eficient. În încercarea de a limita dezastrul s-a decis închiderea şcolilor, a restaurantelor şi în unele cazuri a fost oprită şi circulaţia trenurilor. În paralel cu "Gripa spaniolă" s-a manifestat şi tifosul, acesta făcând în aceeaşi perioadă 3.000.000 de victime. Abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost descoperit un vaccin împotriva tifosului.