Cezar STRATON

Motto. ”De ce e bine să rămânem acum izolați pe <insula> noastră și nici măcar musafiri să nu primim? Răspunde Yuval Harari, în cartea sa <Homo Deus>. În 18 ianuarie 1778, căpitanul James Cook a ajuns în Hawaii, care avea o jumătate de milion de locuitori, complet izolați atât de Europa, cât și de America. Musafirii nepoftiți au adus cu ei primii agenți patogeni ai gripei, tuberculozei și sifilisului. Următorii vizitatori au adăugat febra tifoidă și variola, astfel că, la 1835, în Hawaii, mai rămăseseră 70 000 de supraviețuitori.” (C. Voinescu)

Adevăr. În Franța, Italia și în alte țări, cartea cea mai cumpărată și citită în ultimele săptămâni este ”Ciuma” lui Albert Camus. (1957). E lesne – ori ba? -  de văzut de ce! Pe de o parte, subiectul și derularea romanului: dincolo de interpretarea clasică, cea care pune accentul pe metamorfoza nazismului, asimilat, atunci, de autor, unei epidemii de ciumă... romanul frapează chiar prin descrierea atitudinii oamenilor în timpul epidemiei. Europa a mai fost confruntată cu o pandemie de la gripă spaniolă care a ucis zeci de milioane de persoane la sfârșitul Primului Război Mondial, dar mărturiile sunt rare despre acea perioadă. Mult mai interesant și instructiv este însă a citi azi romanul “Ciuma” lui Camus. Este cea mai tulburătoare descriere a efectelor unei asemenea epidemii într-o societate europeană modernă. Totul se aplică perfect situației de astăzi, - din 2020 - începând cu faptul ca la începutul epidemiei, nimeni nu se simte afectat de ea, însă toată lumea e deranjată de schimbările care ne modifică obiceiurile cotidiene. Ideea fiind nu: „cum să fac ca să particip la blocarea epidemiei?”, ci mai degrabă: „of, cine o să se ocupe de copiii mei dacă se închid școlile?”. Până la urmă, „Ciuma” lui Camus ne mai învață că nici una din măsurile imaginate de autorități – iată adevărul suprem! - nu are vreun efect real și că – atenție! - totul se va opri doar atunci când epidemia va înceta de la sine.

Ciumă.În vremea marii epidemii de ciumă din Londra (1665-1669), au apărut – citez în continuare din excelenta lucrare a istoricului sucevean Radu Florian  Bruja, ”Epidemia de ciumă de la Londra din anii 1665-1666” (2013) - şi escrocii... care încercau să vândă leacuri miraculoase, sub diferite titulaturi şi mesaje tămăduitoare. De exemplu, o inscripţie pe o casă suna astfel: „eminent medic olandez, de curând sosit din Olanda, unde a locuit în tot timpul Marii Ciume care a bântuit anul trecut la Amsterdam şi a tămăduit o sumedenie de oameni molipsiţi de ciumă”. O poţiune prescrisă de un preot anglican din secolul al XVII-lea ne oferă un exemplu: „Întâi şi întâi posteşte şi te roagă; apoi într-o litră de căinţă, amestecă doi pumni plini de credinţă în sângele lui Christos cu toată speranţa şi caritatea de care eşti în stare şi varsă totul în recipientul unei conştiinţe purificate. După aceea, pune totul să fiarbă la focul iubirii, până când spuma neagră a pătimirilor lumeşti se va împuţi în stomacul tău – ceea ce vei judeca prin ochii credinţei” (Delumeau). Epidemia a fost o perioadă bună pentru farmacişti, mulți făcând afaceri profitabile. Alţi impostori au oferit ”elixiruri universale”, scoţând bani de la bolnavi, care erau păcăliți de orice speranţă miraculoasă de salvare. Remedii ”miraculoase” erau propuse şi de un doctor care administra mici doze în fiecare dimineaţă dintr-un medicament cu miez de nucă şi frunze de virnanţ, cu grăunţe de sare, amestecate cu smochine prăjite! Această melasă era aplicată pe plagă, odată la trei ore. Între tratamentele folosite s-au numărat şi apa tonică, tutunul, diferite alifii, apa sfinţită, melasa sau arderea rănilor cu pucioasă şi sulf. Alţi farmacişti preferau să păstreze secrete ingredientele reţetelor lor miraculoase (poate pentru a nu fi traşi la răspundere). Nathaniel Hodges a criticat aceste leacuri, amuletele, exorcismele menite să păzească de boală ca şi pe profitorii care se foloseau de naivitatea oamenilor.

Samuel Pepys nota că circula credinţa că tutunul prizat era un bun remediu profilactic împotriva epidemiei. Chiar el a luat măsură de a-şi cumpăra tutun pentru mestecat, ca o primă prevenţie. O altă tradiţie susţinea că în vremea epidemiilor nici un fumător înrăit nu ar fi murit de ciumă. (sic: ca fumător – vai mie! - înrăit, tare mi-ar fi plăcut ca această falsă credință să fi fost întemeiată – n.a.). Între metodele cele mai curioase de luptă împotriva ciumei s-a numărat binecuvântarea celor care strănutau şi a originilor lor. S-a ajuns la credinţa că strănutul este o primă formă de luptă împotriva ciumei! John Allin’s propunea pentru cei care vizitau bolnavii să ţină în gură o monedă din aur, de preferat din emisiunile monetare din vremea Elisabetei I. Allin’s dispreţuia credinţa unora care îşi confecţionaseră amulete din otravă de la broaşte râioase, despre care se credea că au un efect imediat.

Alţii aveau metode şi mai periculoase, infectându-se cu sifilis, din credinţa că acesta era un remediu! Chiar şi atunci când au existat voci care au cerut implementarea unor reguli de comportament pentru împiedicarea răspândirii epidemiei prin mijloace raţionale, proclamaţiile regale, care atribuiau epidemiile pedepsei divine pentru păcatele oamenilor, cereau credincioşilor să se roage pentru a îmblânzi supărarea lui Dumnezeu.

Reproș.(într-un cuplu autoizolat). Ea: - Nemernicule, toată săptămâna asta, numai tu ai ieșit și ai dus gunoiul!

”Dezertori”.”Dificultăţi au avut, în schimb, medicii care au părăsit Londra la începutul epidemiei din 1665, lăsându-i pe londonezi să se descurce singuri în faţa bolii. Aceştia au fost prost primiţi de populaţie, pe cabinetele lor fiind scrise mesaje denigratoare, de genul „Aici se găseşte un doctor de închiriat!”. De asemenea, şi preoţii care şi-au părăsit parohiile au fost primiţi cu acelaşi mesaje „Amvon de închiriat” sau „Amvon de vânzare”. Şi Samuel Pepys mărturisea, în februarie 1666, că preotul parohiei sale s-a întors fără să-şi ceară scuze faţă de enoriaşi că îi părăsise de frica ciumei; „şi-a cerut vagi scuze şi a ţinut o predică proastă”. Nici personalul din instituţiile statului nu s-au bucurat decât de o primire glacială din partea celor care au rămas în Londra în timpul epidemiei. Cauza ciumei bubonice avea să fie descoperită abia în secolul al XIX-lea. Bacteria Yersinia pestis era răspunzătoare de răspândirea epidemiei. Ea ajunge la om prin înţepătura de purice, care trăia în blana şobolanilor. În secolul următor avea să se petreacă un eveniment neaşteptat, ale cărui urmări au fost înţelese abia ulterior. Şobolanii negri, Rattus rattus, vinovaţii nedescoperiţi de răspândirea ciumei, au fost exterminaţi de şobolanii cenuşi, Rattus norvegicus, ceea ce l-a făcut pe Robert Southey să noteze, la 1807, în ”Scrisori din Anglia” că aceştia din urmă, veniţi în secolul al XVIII-lea, erau „partizanii Hanovrienilor”, care i-au învins pe vechii şobolani negri, „partizanii Stuarţilor”! (R.F.B.)