Cezar STRATON

Respect. O pagină  mustoasă, din ”Jurnalul” bucovineanului Leca Morariu, aflat în 1918 în vizită, la București, la veteranul George Coșbuc. O citez, fără comentarii: ”26/II.1918. Seara la moș Coșbuc: - Slavici, bietul, e deci așa cum l-am bănuit: sincer, <ca și Carp și toți ceilalți>, și de aceea acuma-i părăsit și de cei ce l-au exploatat. (Slavici fusese acuzat de colaboraționism cu ocupantul german – n.a). S-a retras, bietul, de la <Gazeta Bucureștilor> fiindcă n-a putut suporta cenzura duor jidănași puși, vezi-Doamne, <la dispoziția d-sale>! Trăiește în cea mai neagră mizerie. (...) Apoi, vine vorba de nemți, de aeroplane: Coșbuc: – Barbarie germană, adevărată barbarie: s-au lăsat cu aeroplanul jos și i-au omorât pe bieții țărani de pe câmpuri cu mitralierele. Dar las că le-a și dat generalul Lambru un pui de lecție valahă. Cică în luptele de la Predeal un maior german ajunge prizonier. Ofițerii români îl înconjoară, îl întreabă. Iată și generalul Lambru. Maiorul neamț, fudul, nici gând să se ridice de pe scaun în fața nou intratului ofițer valah. Atunci generalul se apropie de neamț și-l ciocănește cu cotul degetului în frunte: <Uite, mă!>, îi zice – că nemțește nu știa Lambru – și-și arată părul cărunt; pe urmă iar o ciocănitură în tidva boșă, și iară un <Uite, mă!>, cu care bădica Lambru își arată distincția de general, și apoi flisc! O palmă cu dosul palmei și-un zdravăn <Așaa!> românesc, răcnit trufiei teutone, în vreme ce mânioasele brațe Lambrioare îl smulg de pe scaun:  <dreeept>, smirna!”

Dedesubturi. „La Coșbuc acasă. - Doi copii am avut eu: pe Iosif și Goga. Eu:  – Iosif, desigur, a fost altfel! – Iosif? Ar fi murit mai bine decât să ceară sau să primească pomană. A murit în urma unei injecții de Salvarsan și grecoteiul cela de Anghel mai avu pe deasupra nerușinarea de a-și apoteoza fapta într-o schiță, <Șarpele> (din „Universul literar”, pare-mi-se). Grecotei ticălos! Satanist care-și făcea poezia cu o colecție de câteva cuvinte poetice prinse fericit în felul sataniștilor francezi. Egoist, care-și era el singur idolul său! Drept că și Natalia (Negru, femeia disputată cu patimă de către cei doi poeți - n.a.) era frumoasă, adecă voluptoasă, corpulentă. Dar în cele din urmă, Anghel ajunsese prost de tot cu ea. Îl lua la palme, ba îl trăznea și cu oala de noapte în cap… – Și începuse a <colabora> cu Eftimiu? – Da! Dar numai literaricește, fiindcă arnăutul de Eftimiu (Victor Eftimiu, atunci în mare vogă, era albanez – n.a.) era prea calculat decât să se destindă asupra unei colaborări mai largi… Știa el că-i mai răsplătitoare calea la Palat! Biata Regina avea nevoie de cineva – pentru literatură, nu pentru altceva. Și ea, Regina, tot scria prost, că arnăutul, bietul, nici pentru sine nu-și ajungea. Are talent, dar prea e zvăpăiat, prea nedisciplinat și fără autocritică. Am fost și eu la Palat. Scrisesem o poveste despre războiul de la 1877 și-i cam batjocurisem pe ruși. Atunci Regele (Carol – n.a.) mă cheamă la Palat: <Tomn Coșbuc, poate schimbi D-ta ceva!>. <Nu, Măria-Ta – că așa-i ziceam eu – nu pot schimba>. Și nu și nu și nu, încât cartea tipărită pe socoteala mea rămase neschimbată. Iar pentru ministerul de culte (?) urmă - recunosc - o altă formă, mai blajină (e vorba de ”Povestea unei coroane și Războiul pentru neatârnare”, retipărită în 2019 – n.a.). (Leca Morariu, ”Jurnal”)

”Regale”.”Moș Coșbuc revine apoi la povestea războiului (de independență, cel din 1877 – n.a.) și-a cărților sale despre el. Într-o bună zi îl cheamă Regele și-i comandă în 3 luni cartea. – <Bine-bine, Măria-Ta, dar în 3 luni nu pot, că mai trebuie să cetesc una-alta; în vremea războiului nu eram doară decât un băiat naiv, de 9 ani>. Și totuși am mântuit lucrul în 3 luni și-am luat regelui 5.000 de lei. Între timp, intervine vizita Regelui la Petersburg (1909). Mă cheamă iar: să schimb, totuși, locurile, zicerile, dușmănoase rușilor. Știi, capitolul cel cu: <Noi românii sântem de-o lege creștină cu rușii, dar ne deosebim la obiceiuri. Românul când intră-n casă se închină pe la icoane, rusul tot cu ochii pe sub laviță, să vadă de nu-i ceva de șters, de furat.> Și n-am voit să schimb! Și-am mai scris o dată povestea războiului și-am mai luat o dată 5.000 de lei. Dar Regele Carol era mărginit, săracul; corect, calculat – dar mărginit și era de o zgârcenie nemaipomenită. Ei, când cu publicarea poveștii războiului, mă cheamă: <Te unte știi tumeta cum s-a făcut pacea de la San-Stefano?>. <E o întrebare foarte vagă, Măria Ta! Din cărți, Măria Ta!>. <Ta cartea asta o cunoști? Aice stă cum s-a făcut pacea de la San-Stefano!>. Și-mi scoate volumul al 2- lea din Memoriile sale, care apăruse chiar atunci, încât eu n-aveam de unde-l cunoaște. Tăiem noi cartea, cetim și-i arunc eu vorba: <Dar scumpă carte!>; costa 10 lei. <Scumpă, scumpă!>, repetă Carol și-o pune la loc în dulap. Credeam că mi-o trimite acasă! Aș! Nici vorbă! În schimb Regina (Carmen Sylva – n.a.) care numaidecât îmi făgădui operele sale, m-a blagoslovit cu potop de cărţi. Numai ce mă pomenesc într-o zi cu un car la poartă. <Ei, da ce-aduceți acolo, oameni buni? Lemne?>. <Ba nu, cărți de la M.-Sa Regina!>. Vreo 70 de volume. Mult a mai scris, dar și destul de prost uneori. Și mult a mai lucrat. Regina pictează – a pictat foarte mult – Regina la plimblare pe Calea Victoriei cu 2 cai negri și-un stol de porumbei ce-i zboară pe umere, pe cap, pe genunchi, Regina de sfat cu miniștrii, Regina la literatură, la audițiuni muzicale, încât materialicește luat, e imposibil să fi lucrat atâta; și apoi și varietatea scrisului ei îmi dă de bănuit că i-a mai ajutat și vreo damă de curte ceva la lucru! – Dar bine, Iorga n-a scris de zeci de ori mai mult? – A scris! Dar Iorga face numai literatură. Iorga scrie cu 2 mâini deodată, ba cu șase organe deodată: cu 2 mâini, 2 ochi și 2 picioare. Iorga e un fenomen, și-i păcat numai că n-are vremea să-și și cetească scrisul. (Super – n.a.) Și-i cam plac cucoanele! Dar de păcatul ăsta suferim noi toți. Numai Caragiale și Delavrancea și Vlahuță sânt cinstiți. Măcar că și Vlahuță a ajuns acum la a 3-a soție. L-a ajuns pedeapsa, fiindcă prima a fost nevasta profesorului său, cu care a fugit. Eminescu, bietul, a fost tot un tripper și-un sifilis, din cap până-n picioare.” (Leca Morariu, ”Jurnal”)