Cezar STRATON

E-mail.Un bărbat merge cu o domnișoară mult mai tânără decât el la un restaurant. Intră în restaurant, se așază la masă și cheamă chelnerul: Bărbatul: – Eu vreau un aperitiv și unul dintre cele mai bune vinuri. Chelnerul: - Și soției dumneavoastră? Bărbatul: – Soției mele trimiteți-i un e-mail și spuneți-i că mă distrez de minune!

Căsătorii.”În anii 30 și în anii 50, aproape jumătate dintre oameni se căsătoreau cu o persoană care locuia la mai puțin de 10 străzi distanță de ei, se căsătoreau înainte de 25 de ani după o evaluare adesea sumară (e drăguț, are o slujbă bună etc.). Peste 75% dintre femeile din acei ani acceptau căsătorii fără dragoste și își cunoșteau viitorii parteneri prin intermediul rudelor, prietenilor sau chiar la biserică. Căsătoria în acei ani reprezenta pasul esențial făcut spre maturizare, imediat după încheierea liceului sau a facultății, elementul prin care femeile își câștigau dreptul la independența de aprobarea parentală, mai ales în ceea ce privește organizarea vieții personale. În acele vremuri, căsătoria se baza pe principiul găsirii cuiva suficient de bun pentru a putea îndeplini roluri stereotipe de gen și a contribui la funcționalitatea unui sistem economic. Probleme precum compatibilitatea personală, sentimente,  intimitate, afinități intelectuale și emoționale erau considerate, de mulți americani, cel puțin un lux opțional. Jumătate de secol mai târziu, lucrurile s-au schimbat profund: astăzi operăm în paradigma căsătoriei din dragoste, având la dispoziție mii de opțiuni, dincolo de orice granițe geografice, cu care putem interacționa pe nenumărate canale, bazându-ne doar pe propriul nostru discernământ și pe propria noastră libertate de alegere. Cu toate acestea, a găsi un partener de viață pe termen lung n-a fost nicicând o experiență atât de stresantă și de dificilă.”  (Aziz Ansari, ”Dragostea modernă”).

Criterii.” În antiteză cu perioada interbelică și postbelică, astăzi căsătoria a devenit pasul final al vieții adulte, după ce tinerii au experimentat ceea ce sociologii numesc prima maturitate (perioada în care beneficiază de o relativă autonomie financiară și socială și experimentează relații, călătorii și viața de adult liber și singur). Oamenii se căsătoresc mai târziu pentru că există această tentație a valorificării primei maturități, pentru că se instruiesc o perioadă mai lungă, călătoresc mai mult, realizează că sunt mai multe provocări pe care le pot valorifica, la fel sau poate mai importante decât căsătoria (mai ales că presiunea socială legată de căsătorie s-a redus, pe măsură ce o mulțime de stiluri de viață au fost legitimate în societatea contemporană). Pe de altă parte, pentru a te căsători ai nevoie să găsești un partener de lungă durată. Dar așteptările legate de acest potențial partener s-au schimbat la rândul lor: de la filosofia lui suficient de bun, s-a trecut la filosofia cel mai bun/cel mai potrivit partener. Dragostea a devenit criteriu cvasiabsolut pentru întemeierea unei relații reușite. Inspirați de exigențe înalte și aruncați într-o lume dominată de online (în mai puțin de 20 de ani, mediul online a ajuns să reprezinte aproape jumătate din mijloacele prin care oamenii ajung să se cunoască) – un online care și-a pierdut stigmatul de acum un deceniu, atunci când cei ce își găseau parteneri pe internet erau priviți ca suferind de un soi de dizabilitate socială – oamenii își caută perechea. Evoluția serviciilor de dating ne-a adus de la greoaiele și epuizantele site-uri dense în informații personale (care intrau apoi într-un algoritm de compatibilizare) la experiența Tinderului și a aplicațiilor similare în care compatibilitatea se stabilește în câteva secunde, printr-o simplă mutare a degetului la stânga sau la dreapta ecranului telefonului (datingul a devenit așadar un fel de joc). Revoluția SMS-ului și a chatului ne face să fim mai îndrăzneți în scris, să inaugurăm noi reguli nescrise ale politeții în comunicare (un telefon direct pare uneori intruziv, când există posibilitatea SMS-ului), să reconfigureze atât strategiile de abordare pentru o invitație în oraș sau pentru o despărțire. În acest context al libertății de comunicare, al ofertei generoase și variate de pe tot globul, oamenii tot par să aibă probleme în a-și afla jumătatea.” (Aziz Ansari, ”Dragostea modernă”).

Boală. ”Inventarul comparativ al trăsăturilor asociate tuberculozei, cancerului și SIDA pe care îl face Susan Sontag (”Boala ca metaforă. SIDA și metaforele sale”), trecând în revistă romane, poezii, filme, eseuri culturale, volume de istorie este într-adevăr impresionant și totuși accesibil, evidențiind atât asemănările, cât și deosebirile dintre cele trei afecțiuni. TBC a fost privită ca o boală a contrastelor extreme, o boală în care perioadele de hiperactivitate alternează cu apatia, tusea cu calmul. Figura celui atins de TBC este una martirică – e vorba de o boală care estetizează, care apare dintr-un exces de pasiune (mai ales la firile creatoare), o boală sentimentalizată, șansă de izbăvire pentru cel păcătos, șansă de desăvârșire a virtuții pentru cel inocent. Prin contrast, cancerul este o afecțiune devitalizată, invadantă (este chiar boala care deschide intrarea vocabularului militarizat în medicină, cu invazii, colonizări, strategii de rezistență), o boală care atacă organe jenante, rușinoase (colonul, aparatul reproducător), o expresie a reprimării emoționale și urii de sine. Iar SIDA este boala care nu mai permite romantizări și sentimentalisme, este boala exceselor sexuale, a perversității (expresia culpei unor grupuri stigmatizate precum drogații sau homosexualii), e boala în care ești considerat bolnav chiar înainte să te îmbolnăvești (seropozitivitatea HIV nu implică automat manifestarea SIDA), cu atât mai groaznică cu cât nu este doar letală,  dar este dezumanizantă, asociată cu străinătatea, cu lipsa moralității. SIDA este boala care a atras după sine modificarea atitudinii față de boală, catastrofă și sexualitate în anii 80 – sexul a devenit, din gloriosul instrument de eliberare, potențial de sinucidere și chiar omucidere.