Cezar STRATON

Recuperare.În perioada anilor 1970 şi 1980, România a recuperat o parte din investiţia făcută în cei care se pregăteau aici şi plecau apoi în Israel sau în Germania. De altfel – deşi azi nu prea se menţionează - familiile care formulau cereri de plecare în străinătate aşteptau mai întâi să termine copiii studiile, întrucât costurile şcolarizării în Israel, în SUA şi în Germania erau mult mai mari. În această perioadă a anilor ’70 şi ’80 însă, numărul evreilor care emigrau în Israel era mult inferior celui din perioada deceniilor 5 şi 6. Perioadele de vârf ale emigraţiei evreieşti din România sunt 1949-1952 şi 1959-1962. Menţionăm câteva dintre cifrele de evrei emigraţi în Israel: în 1964, 26.000 de persoane, în 1968, 226, în 1970, 5.614, în 1971, 1.100, în 1972, 3.000, iar în 1973, 4.123. În total, în perioada regimului socialist au emigrat din România aproximativ 400.000 de evrei.

Germani.Emigrarea germanilor din România a avut multe elemente comune cu emigrarea evreilor, dar şi aspecte specifice care o diferenţiază de aceasta. Din cercetările unui autor german în Arhiva Federală de la Koblenz, rezultă că primul document care vorbeşte despre tratative germano-române pentru emigrarea unor saşi şi şvabi în Germania datează din 9 decembrie 1954. Este vorba despre o informare făcută de Hans Androwitsch, reprezentant al Asociaţiei germanilor originari din România, cu sediul la Viena. În informare, el se referă la tratative economice româno-germane, desfăşurate la Stockholm, în cadrul cărora reprezentanţi ai guvernului român, pe care nu îi nominalizează, au declarat reprezentanţilor guvernului Germaniei Federale că România este de acord să permită emigrarea germanilor, cu condiţia ca pentru fiecare german să fie achitată o taxă de răscumpărare în valoare de 1.000 de dolari. Partea germană a declarat că Germania preferă să acorde României, aflată într-o situaţie economică foarte grea, un credit cu o dobândă foarte mică, de 1%. Din document rezultă că în anul 1954 autorităţile germane aveau cunoştinţă despre aproximativ 11.000 de saşi şi şvabi care ar fi fost îndreptăţiţi să emigreze. Primul acord secret scris între Germania şi România care stabilea condiţiile emigrării germanilor a fost încheiat în anul 1962 prin intermediul a doi avocaţi, Ewald Garlepp, din Stuttgart, şi Crăciun Şerbănescu. Negocierile nu au fost oficiale, ambele părţi preferând acoperirea cu semnătura unor avocaţi. Începând din anii 1969-1970, Ewald Garlepp, cel care gestionase situaţia din partea germană, a fost înlocuit cu un alt avocat, Heinz-Gűnther Husch, care a rămas negociatorul acestui canal de emigrare a saşilor şi şvabilor, până în anul 1989.

Deschidere.Perspectivele ca Germania să devină un partener economic important al României au înlăturat reţinerile de natură ideologică faţă de problema emigrării germanilor. Germania Federală, aflată în plin avânt economic, importa masiv forţă de muncă, mai ales din Turcia şi Iugoslavia. Saşii, şvabii din România erau mult mai doriţi. Acest lucru reiese cu claritate şi dintr-un document din Arhiva Ministerului Federal de Externe, datat 25 noiembrie 1963, semnat de secretarul de stat Karl Carstens. Din document reiese că, la nivelul anului 1963, cifra germanilor din România care doreau să emigreze în Germania se ridicase la 100.000. Carstens propunea guvernului Germaniei să ofere României suma de 100 de milioane de mărci, în schimbul acestor germani. În perioada ocupaţiei militare sovietice, germanii din România au suferit mult. Mulţi germani a fost deportaţi în Uniunea Sovietică, pentru reconstrucţia ţării. Elitele economice au fost afectate de naţionalizări şi de confiscări de bunuri. Curentul general antigerman din zona sovietică de influenţă a lovit fiinţa naţională a germanilor. Propaganda antigermană era făţişă. După ce nivelul de trai din Germania a crescut simţitor, această dorinţă s-a accentuat. „Wenigstens dort sterben!” („Măcar să murim acolo!”) a ajuns o adevărată deviză pentru foarte mulţi germani. Germania Federală a dorit să recupereze o mare parte dintre germanii din România. Ei constituiau o forţă de muncă bine calificată, disciplinată şi loială statului german. În acelaşi timp, imigrarea unor germani ale căror părţi de familie rămâneau în România se constituia ca un mijloc important de penetrare informativă a României, a „lagărului” socialist, în general şi un mijloc de acţiune propagandistică în zona sovietică de influenţă.

Nemţi. În anii 1960, cifrele de emigranţi au fost mai mici. De exemplu, în anul 1969, au emigrat doar 7.861 de persoane, 2.581 de evrei şi 3.439 de germani. În ianuarie 1978, la Bucureşti, cancelarul Helmut Schmidt a semnat un acord secret cu Nicolae Ceauşescu, prin care cifra anuală de emigranţi germani s-a stabilit la 11.000. Ca urmare a numărului mereu mai mare de cereri, această cifră a crescut. În 1980, au emigrat 15.700 de germani, în 1981, 12.000, în 1983, 15.000, în 1984, 17.000, iar în 1985, 15.000 de germani au părăsit România. Între 1986 şi 1989, când situaţia social-economică a populaţiei din România se degradase, au plecat din România 60.000 de germani şi 6.000 de evrei. Preţul pe care Germania trebuia să-l achite pentru fiecare german care urma să emigreze se încadra între 1.800 şi 11.000 de mărci, în funcţie de vârstă şi de calificare. Erwin Wickert, fost ambasador al Germaniei Federale la Bucureşti, în perioada 1971-1976, scrie în cartea sa „Die Glücklichen Augen” („Ochii fericiţi”), apărută în anul 2001, că în perioada când era ambasador la Bucureşti sumele care se achitau pentru saşii şi şvabii care emigrau în Germania erau următoarele: Categoria A (cazuri generale) = 1.800 mărci, Categoria B1 (studenţi) = 5.500 mărci, Categoria B2 (studenţi în ultimii doi ani de studiu) = 7.000 mărci, Categoria C (persoane cu studiu universitar încheiat) = 11.000 mărci, Categoria D (tehnicieni şi muncitori calificaţi) = 2.900 mărci. Întreaga activitate a Securităţii în domeniul emigrării germanilor din România s-a desfăşurat sub conducerea organelor centrale şi locale ale Partidului Comunist. Din această cauză, toate aprecierile unor pseudo-cercetători potrivit cărora Securitatea decidea, aresta, împiedica etc., sunt neavenite. Securitatea informa şi făcea propuneri, conducerea politică decidea. Exact ca şi astăzi!