Cezar STRATON

Democraţie. Bergson afirma: „Democraţia este compatibilă cu libertatea şi cu demnitatea umană, dar ea are un viciu incurabil - lipsa criteriilor de selectare a valorilor...”. PS Sunt de acord.

Nostalgie. În excelentul său volum „Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă”, profesorul Daniel Barbu prezenta într-o manieră mai mult decât sugestivă exact genul de comportament pe care diverse persoane încearcă să-l impună ca normă indiscutabilă în cercetarea istorică de astăzi: „…anticomuniştii de dată recentă şi cu denumire de origine necontrolată au aparent toate motivele să considere că descrierii trecutului comunist i se potriveşte cel mai bine un ton tragic. În acelaşi timp, este aproape neîndoielnic – mai ales pentru tinerele generaţii - că singurul sentiment pe care se cuvine să-l mai trezească acum totalitarismul este repulsia. Aşadar, atitudinea normală faţă de ceea ce a însemnat totalitarismul comunist s-ar situa astăzi între gravitate şi dezgust. Curiozitatea, sistemică şi critică, faţă de actorii comunismului ori interesul pentru comunism ca fenomen de societate constituie o excepţie suspectă de la această regulă a normalităţii postcomuniste”. Din nefericire, deşi au trecut mulţi ani de la analiza domnului Barbu, istoriografia română rămâne încă tributară politicului şi ideologiilor, într-o măsură îngrijorătoare, fapt ce a condus la dispariţia „discursului median, de natură să permită analize mai nuanţate”. Şi a dus la proliferarea noului dogmatism, structurat pe valorile socotite, astăzi, a fi „corecte politic”: să respectăm perioada comunistă!

Comunism (românesc). După cum remarca Mircea Platon, „atâta timp cât a fost doar o doctrină politică, în România comunismul nu a avut nici un ecou. Impus însă cu forţa de către armatele sovietice, comunismul a devenit repede cuantificabil în slujbe, case, privilegii. S-a adaptat metabolismului politic românesc. Ba chiar s-a adaptat atât de bine încât a sfârşit prin a deveni tot o afacere de familie”.

”Goguţă”. Nu am subestimat niciodată – în afara acuzaţiilor de ”poliţie politică”... şi ele discutabile – inteligenţa, inventivitatea fostei Securităţi şi a agenţilor ei. Cazul ”Goguţă” – un diplomat vestic considerat de ai noştri ”prea curios”, e magistral rezolvat. Omul era un viveur, un petrecăreţ, iar această slăbiciune i-a ajutat pe securişti să-l expulzeze elegant, fără scandal diplomatic inutil. Cum? L-au cuplat – indirect, discret – cu o frumoasă bucureşteancă. Femeia îl aştepta pe Goguţă în apartamentul ei... Dar mai bine citez din amintirile ofiţerului responsabil de caz (publicate în excelenta revistă ”Vitralii” a foştilor securişti, azi pensionari): ”La ora 13, cu sticla de coniac scump, frumos împachetată la subsuoară, <Goguţă> suna la uşă, bucuros pentru plăcerile care îl aşteptau în acea după-amiază. I s-a deschis imediat şi noi – de la filaj - puteam doar să ne imaginăm cele ce se petreceau dincolo de uşa din stejar masiv. Numai că după vreo jumătate de oră, <soţul> încornorat (un sportiv de frunte, un munte de om, de la clubul Dinamo) se întoarce <pe neaşteptate> acasă. De abia întorsese cheia în uşă, că femeia strigă: <Aoleu, soţul! Ăsta ne omoară pe amândoi!> şi sare jos din pat. <Goguţă> s-a ridicat şi el, în toată splendoarea goliciunii sale, şi, nici una, nici două, sare tot el la bătaie. Un pumn bine ţintit îi umflă ochiul stâng şi-l doboară pe podea. De acolo striga, disperat: <Sunt diplomat, sunt diplomat!> <Ce diplomat eşti tu, mă nenorocitule?! Asta-i diplomaţie sau curvăsărie? Vii aici să spargi casele oamenilor? La Miliţie cu tine şi ne lămurim acolo!> Bref: <Goguţă> a dat telefonul la care avea dreptul şi după doar 20 de minute, la Secţia 1 Miliţie s-a prezentat însuşi ambasadorul. A întredeschis doar uşa, a aruncat o privire la <Goguţă> şi a spus: <Da, este omul meu. Vă prezint scuze. Vă rog să îi daţi voie să se îmbrace şi să plece acasă. Vă asigur că mâine dimineaţă va părăsi definitiv ţara dumneavoastră.” PS Final: pe aeroportul Băneasa – ştiindu-se filat până la capăt – „Goguţă” (un profesionist al spionajului) a rostit, cu ochii spre cupola aeroportului: „Domnilor agenţi! Domnilor agenţi! Vă felicit pentru modul în care aţi lucrat!” Apoi, şi-a luat zborul...

Istorie (adevărată). ”Promonarhiştii şi antimonarhiştii, proantonescienii şi antiantonescienii, promaniştii şi antimaniştii, procomuniştii şi anticomuniştii, proholocaustologii şi antiholocaustologii etc., ei nu reprezintă curente istoriografice de viitor. Cred că nu reprezintă altceva decât reflexe jalnice ale unor dispute politice sau reexaminări politice, în funcţie de conjunctură, din partea unor formatori de opinie, care nu au nimic în comun cu cercetarea istorică, dar care sunt foarte voluntari faţă de avantajele materiale de care beneficiază din plin. Sper să se coaguleze şi la noi, cu timpul, o şcoală de gândire istoriografică, o şcoală critică, cu rol de a curăţa toată zgura moştenită de la politicianismul guraliv, certăreţ şi mai deloc productiv al diverselor epoci istorice. Sunt conştient că unii istorici, şi poate că dintre cei mai valoroşi, au greşit, dar nu prin producţia lor istoriografică, ci prin faptul că nu au rezistat tentaţiei de a se implica în politică.” (Cristian Troncotă)

Compensaţie. De ce au negrii penisul aşa de mare? E scuza Domnului că le-a pus păr pubian pe creştet.

Gratis. De ce au evreii nasul mare? Pentru că aerul e (încă) pe gratis.

Mărimi. Doi prieteni, un alb şi un negru, stăteau pe malul apei, la pescuit. Amândurora le atârnă mădularul în apă. - Vai, ce rece-i apa..., spune albul. - Şi ce nisipos e fundul, completează negrul.