Cezar STRATON

Bodiul (Ivan). După apariţia la Bucureşti, în 1964, a volumului lui Karl Marx , „Însemnări despre români”, în care se afirma că Basarabia fusese ocupată prin furt, nu prin cucerire, Ivan Bodiul, prim-secretar al PC al R.S.S. Moldoveneşti, acuza România de „minciuni şi denaturări despre Moldova“; în 1967 ”Soveţskaia Moldavia” susţinea că: „Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sânt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient […] suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi statul rus“.Femeia.Când o-ncerci la vreun păcat /Sigur că te ceartă, /Când renunţi la încercat /Sigur nu te iartă. Dezvăluiri. ”Evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990 au fost parte a unui complex de acţiuni începute cu câţiva ani mai devreme, acţiuni a căror finalitate trebuia să fie dezmembrarea României, fiecare dintre vecinii noştri încercând să îşi atribuie o halcă din teritoriu. Rolul principal, rolul de concepţie în această acţiune îl aveau Uniunea Sovietică şi Republica Federală Germania. Pentru Ungaria, ele au rezervat un rol executiv, secundar: propagandă violentă şi forţe combatante în teren (inclusiv ”victima” Tokeş). Un  detaliu semnificativ: Cine au fost primele personalităţi internaţionale care au vizitat România atunci când încă nici nu se stinsese fumul distrugerilor şi morţii din decembrie abia fuseseră îngropaţi? Miniştrii de Externe ai URSS şi, respectiv, RFG. Ca adevăraţi inspectori, Eduard Şevardnadze şi Hans-Dietrich Genscher au sosit în ianuarie 1990 pentru a lua pulsul la încheierea unei etape, pentru a stabili paşii care trebuiau făcuţi în etapa următoare. a) Transilvania a fost arma cu care liderii sovietici au lovit în noi, ori de câte ori, în istorie: sentimentele pro-România luau avânt în Republica Moldova, iar liderii români tindeau să le încurajeze. Basarabia şi Ardealul au stat parcă pe un balansoar, au fost parcă aşezate în cele două talgere ale unei balanţe, unul coborând atunci când celălalt urca. Partea proastă este aceea că liderii ruşi par să continue şi azi (în 2019 – n.a.) această linie comportamentală, iar unii dintre conducătorii noştri nu înţeleg nici azi acest joc simplu.” (Filip Teodorescu, interviu în revista ”Vitralii”). Unguri. ” Liderii unguri au jucat cu măiestrie rolul pribeagului năpăstuit care caută un protector, care caută un stăpân pe care să-l servească şi de la care să obţină sprijin pentru satisfacerea nevoilor sale vitale. În acest scop, aşa cum aţi arătat deja, vecinii noştri unguri au trecut de la a fi adepţi ai revoluţiei comuniste mondiale, precum Béla Kun, la fascişti precum Horthy, care imitându-l pe Hitler, erau în căutare de „Lebensraum”, au devenit din nou comunişti, sub Mátyás Rákosi, apoi anticomunişti în 1956, iarăşi comunişti sub János Kádár, din nou anticomunişti după 1989... Cât despre stăpâni, pendularea s-a făcut îndeosebi între Rusia Sovietică, apoi cu  Germania fascistă, apoi URSS, apoi RFG...” (Filip Teodorescu, interviu în revista ”Vitralii”). Opincă. "(...) Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”. Zis şi făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… (...). “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării. – Cum îl cheamă? – Don sergent Iordan. – Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc? – Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.”. Culeşer. ”Când Nică se opune trimiterii sale la Socola, Smaranda schimbă pedagogia: „Să nu mă faci, ia acuş, să iau culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd cât eşti de mare!”, abătând eufemistic zgrunţuroasa noimă a expresiei „a trage o bătaie” şi domesticind-o chiar, prin substituire cu paşnicul verb „a dezmierda”, rămas totuşi în dură opoziţie cu contondentul culeşer. La lectura „Amintirilor...”, dascălii vor fi făcut o lămuritoare zăbavă în dreptul ăstei voroave, derivate cu un sufix nume de instrument din coleaşă, pentru ca învăţăceii să pătrundă logica întâmplării. Creangă: „Noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţe şi le flocăiam, şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul.” Coleaşa (sârbescul kuliješ, bulgărescul kulijaša), acel soi de terci făcut din făină de grâu fiartă sau prăjită în unt sau în untură, trebuia mestecat cu ceva, cu un mestecău, făcăleţ, meleşteu sau culeşer numai bun de convins copiii din vremea lui Creangă să apuce drumul şcolii. Zice Sadoveanu: ”Curăţă bine şi meleşteul, Culai; văd că prinde a se înfiera apa în ceaun.” (C. Voinescu).