Cezar STRATON

Basme. – Care este diferenţa dintre o poveste americană şi una sovietică? – Povestea americană începe cu „A fost odată…”, pe când cea sovietică începe cu „Va veni vremea când şi noi…”

Biserică. ”Biserica din parohia Bucşoaia, clădită din lemn în parohia Câmpulungul-Moldovenesc (Capu-Satului), în anul 1751, a fost dăruită de parohienii din Câmpulung enoriaşilor din Frasin, filiala parohiei Bucşoaia, şi numai prin o întâmplare, în parte hazlie, a ajuns în Bucşoaia. De această întâmplare am auzit din gura mai multor parohieni din Bucşoaia-Frasin următoarea legendă: <Această biserică a fost dăruită în anul 1854 de parohienii din Câmpulung (Capu-Satului) enoriaşilor din Frasin. Biserica avea să fie transportată deci în comuna Frasin. Enoriaşii din Frasin au rugat pe cei din Bucşoaia ca să le deie ajutor cu trăsuri pentru transportarea bisericei de la Câmpulung la Frasin. S-a format o tabără de trăsuri care a ridicat lemnul împreună cu alte obiecte ce se ţineau de biserică şi trăsurile au pornit spre Frasin, ca să se aşeze această biserică pe locul unde-i astăzi clădită casa lui I. Gavrilovici, lângă şoseaua naţională. Enoriaşii din Bucşoaia, mai şmecheri, s-au pus la întoarcere din Câmpulung în fruntea taberei. Pe drum s-au mai cinstit după obiceiul pământului şi poate zăpăciţi şl de băutură, şi de întunericul nopţii, ajunşi în comuna Frasin, s-au mai oprit la cărşmuţa de lângă locul hotărât pentru aşezarea bisericii. În cărşmuţă intrase mai cu seamă cei din Frasin, care erau cu căruţele. Încercările celor ce rămăseseră pe lângă trăsurile care erau din Bucşoaia de a-i scoate pe ceilalţi cărăuşi din cărşmuţă au fost zadarnice, pentru că rachiul era şi mult, şi bun, din care pricină se turtiseră de-a binele. Văzând cei din Bucşoaia că nu-i pot scoate pe ceilalţi cărăuşi din cărşmuţă, au pornit cu toate trăsurile înainte şi trecând peste râuleţul Suha, au ajuns pe teritoriul comunei Bucşoaia. Când s-au dezmeticit cei din Frasin, era prea târziu. Această zăpăceală era pusă la cale de dinainte de cărăuşii din Bucşoaia, se zice că cu înţelegerea preotului de atunci Mihail Muntean. Ce era acuma de făcut? Superstiţioşi cum sunt creştinii noştri ţărani, ţinând cărăuşii sfat şi auzind din moşi strămoşi că precum mortul nu se întoarce de la groapă, aşa şi biserica nu se poate întoarce înapoi la Frasin, pentru că ar aduce nenorocire mare pe sat. De voie, de nevoie, enoriaşii din Frasin au consimţit ca biserica să fie aşezată în Bucşoaia.> Aşa au ajuns enoriaşii din Bucşoaia la o biserică după vorba <nu cui îi menit, ci cui îi dat>. Dar s-a ivit acuma altă piedică. Bucşoienii n-aveau un loc hotărât pentru aşezarea bisericii, pentru că nu erau pregătiţi. Parohul de atunci, Mihail Muntean, care în sufletul său era mulţămit de această întâmplare cu biserica, locuia pe dâmb, alăturea de cârşma Fondului Bisericesc, în casa în care locuieşte astăzi gospodarul Gheorghe Chicheriţă cu soacra sa Ana Rusu. Peste drum era proprietatea lui Niculai Ungurean. Parohului i-ar fi convenit de minune să aşeze biserica pe o bucată de loc din apropierea sa, situată lângă drumul mare. De aceea s-a dus parohul, însoţit de mai mulţi gospodari din Bucşoaia, la Niculai Ungurean şi l-au rugat să dăruiască câteva prăjini din grădina sa pentru aşezarea bisericii. Numitul Niculai Ungurean era pe vremea ceea un gospodar bine înstărit, dar fără frica lui Dumnezeu, om ursuz, nătâng, cu puţină credinţă. La rugămintele parohului şi ale celorlalţi gospodari, Niculai Ungurean a răspuns, poate fără să-şi dea sama: <Mai bine m-oi spânzura, decât să dau loc pentru biserică>. La aceste vorbe nesocotite, parohul să-i fi răspuns: <Să ţi se împlinească dorinţa>. Nu mult după această întâmplare, Niculai Ungurean s-a spânzurat în pădurea din apropiere.” (Pr. Pavel Goraş)

Bir (cu fugiţii). Pentru a scăpa de taxele sufocante puse de cei care “luau două piei de pe oaie”, moldovenii “dădeau bir cu fugiţii în Baltă”. Turcii stăpâneau Balta Brateşului – din Dobrogea, un mic „rai” pentru evazioniştii fiscali ai vremii ! – dar controlau şi „bălţile multe, mai mici”, fugarii erau astfel „scăpaţi de pedeapsa legii”. Această „categorie fiscală” înfloreşte an după an. Iar tot mai mulţi români „dau şi azi bir cu fugiţii” – inclusiv peste „Balta cea Mare” (Oceanul Atlantic): în doar primele 7 luni ale lui 2012, 5.800 de medici au depus cereri de plecare din ţară, de 4 ori mai mulţi decât în întreg anul 2009!

Înjurătură. Cea mai tandră, amicală ”înjurătură” tipic bucovineană – că, de fapt, nici nu-i o înjurătură, este: ”du-te-n moaş-ta pe ghiaţă!”. N-am izbutit încă să aflu, - deşi mă strădui de multişor – ca un etimolog amator ce sunt, geneza, sensul ei: în Pârteştii (de lângă Cacica, Solca) bunicilor mei, moş/moşică erau sinonime pentru ”bunic/bunică”... Dar nu exclud, în numita pseudo-înjurătură, nici referinţa la moaşă, femeia ce asistă, ajută la naşterea de prunci! Ok… dar de ce ”pe ghiaţă”!? Că nici bunica/moşica... nici moaşa în sine nu aveau patine, patinoar... Glumeam... Dacă mă poate ajuta cineva, fără şagă... îi zic mulţam! Reamintesc – în context, deşi am mai scris despre asta – interpretarea dată de conul Al. Paleologu înjurăturii noastre tradiţionale, cea cu trimiterea la origini... în uterul matern. Subtilul cărturar avansa ideea – absolut seducătoare, eseistic, dar îndoielnică, practic, pentru mine – că acea trimitere era, de fapt, o invitaţie corectă, generoasă, o şansă oferită celui înjurat: aceea de a renaşte mai bun, mai corect, mai curat... Iată cât ne pot spune (şi) înjurăturile noastre...