Cezar STRATON

Maria(regina). ”Păstrez o amintire minunată a zilelor petrecute în urmă cu cinci-şase toamne pe malul Mării Negre, în castelul de la Balcic al reginei. În acest sat românesc, aproape de graniţa cu Bulgaria, în care mai poţi vedea câteva minarete, grădina englezească a reginei Maria coboară până la mare. Sub soarele torid, seminţele aduse de la Sutton au izbucnit în jerbe calculate să înflorească în fiecare anotimp. Această feerie de culori britanice în mijlocul deşertului era, într-adevăr, un spectacol! (…) Văd şi acum silueta înaltă, violetă, a reginei Maria, oprită la capătul unei alei… Nici o regină din Europa nu are această ţinută, această majestate simplă a gestului: în picioare, când întinde mâna pentru a fi sărutată; când dă un ordin aghiotantului; când se retrage cu un surâs. Mii de femei au încercat, zadarnic, s-o imite. Recunoşti la ea o strălucire nordică pentru care apropiaţii au numit-o Frosty morning… A fost Venus şi zâna Morgana; rămâne încă superbă, cu tenul de un roz delicat şi muşchi de oţel. Călare, regina Maria îi întrecea pe toţi ofiţerii Regimentului 4 roşiori, regimentul ei, iar după o noapte de bal o vedeai dimineaţa cu un coş de fructe în faţă, singurul ei mic dejun, surâzătoare, proaspătă, gata s-o ia de la capăt…” (Paul Morand)

Ocazie.”Pentru câţiva, războiul (primul – n.a.) a însemnat o mare ocazie favorabilă. Printre aceştia, importanţi au fost fabricantul de maşini Louis Renault şi cel care avea să-i devină rival, industriaşul André Citroën. (…) Conform unui cunoscut, Renault era „unul dintre cei mai bădărani oameni pe care i-am cunoscut”. Citroën, pe de altă parte, era un tip atractiv şi sociabil, care participa la viaţa de noapte a Parisului şi era interesat de bunăstarea muncitorilor săi.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)

Americani.”Veneau americanii! Ei veniseră în ajutorul aliaţilor în 1917 şi în 1918, iar numărul lor copleşitor ajutase la încheierea conflictului. Acum demobilizaţi, soldaţii americani se întorceau acasă şi mulţi erau hotărâţi să treacă înainte prin Paris. Cum auziseră poveşti despre luminile strălucitoare ale Parisului, ei au fost urmaţi în curând de surori, veri şi mătuşi. Relativ puţini americani vizitaseră Franţa înainte de război. Conform unei statistici, doar vreo 15.000 de americani vizitau anual această ţară în perioada antebelică. Număr deloc important, ţinând seama de faptul că în 1925 cifra se ridica la 400.000 pe an. Deprecierea francului făcuse din Paris o destinaţie accesibilă, deşi de lux, atrăgătoare atât pentru cei cu buzunare modeste, cât şi pentru cei mai avuţi.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)

Style.”Helena Rubinstein nu punea mare preţ pe timpul liber, care nu-i aducea nici o bucurie. După armistiţiu, această bogată poloneză a părăsit America, unde îşi petrecuse războiul orchestrând strălucit uriaşa expansiune a imperiului ei de produse cosmetice, şi s-a întors în Europa. S-a stabilit la Londra şi Paris şi a continuat să atingă noi culmi ale succesului, găsind modalităţi din ce în ce mai inovatoare şi mai irezistibile de a vinde magie la borcănel unor femei dornice să creadă în miracole. Încă unul plictisit de distracţiile din timpul liber era Eugène Schueller, fondatorul L’Oréal. Chimist strălucit şi om de afaceri în aceeaşi măsură, Schueller reuşise să scape de sărăcie până să înceapă războiului, transformând descoperirea unei vopsele de păr nepericuloase şi cu aspect natural într-o afacere de succes. În urma acestei reuşite s-a căsătorit, iar când a venit războiul s-a înrolat, lăsându-şi afacerea în mâinile capabile ale soţiei sale. Întors nevătămat din război, unde se acoperise cu onoruri, a descoperit, mulţumit, că afacerea sa înflorea. (…) L’Oréal a continuat să crească, ajutat mai ales de noua modă a coafurilor pentru femei – păr scurt, tăiat drept – care începuse să apară în timpul războiului şi pe care Coco Chanel şi staruri de film precum Clara Bow şi Louise Brooks o popularizaseră. În loc să provoace o scădere a cererii pentru vopsea de păr, cum se temuse iniţial Schueller, noul stil a dus la creşterea cererii, pentru că necesita tundere şi vopsire frecvente. Văzând o nouă nişă, Schueller a produs un decolorant de păr, L’Oréal Blanc, care a dus la apariţia unei noi mode: părul blond platinat, ce va domina zeci de ani.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)

Inspiraţie.”Hemingway frecventa Dingo şi alte cafenele din Montparnasse, dar locul unde se ducea de obicei să scrie era <Closerie des lilas>, chiar în josul străzii pe care se afla apartamentul lui. Avea nevoie de linişte (…). În pofida numelui, Closerie nu a avut niciodată liliac (acesta aparţinuse unui local rival care nu mai exista de mult), dar terasa era liniştită. Acolo, Hemingway <sta aşezat într-un colţ, cu lumina de după-amiază bătându-i peste umăr, şi scria în caietul său>. După o perioadă lungă în care îi lipsise inspiraţia, se apucase din nou de scris – opt povestiri primăvara aceea (1924), toate bune.” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)

Premieră.”Josephine Baker a căzut asupra Parisului ca o bombă. Nu numai că era superbă, dar şi-a făcut şi o intrare electrizantă – goală, practic, şi purtată pe umeri de un dansator negru, musculos, pe nume Joe Alex. Toată lumea care a văzut <La Revue nègre> în acea noapte la Théâtre des Champs Elysées îşi amintea de ea. Parcă puteau s-o uite? Baker fusese fabuloasă – absolut, cu desăvârşire fabuloasă – iar vestea s-a răspândit ca focul. Dar cea mai nepreţuită amintire a ei din acea noapte de neuitat a premierei spectacolului la Paris a fost foarte diferită de cea pe care publicul, vrăjit, o luase cu sine: ce-şi va aminti Josephine Baker va fi că, pentru prima dată în viaţa ei, a fost invitată să mănânce cu albii!” (”Parisul anilor nebuni”, editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe)