Cezar STRATON

Moarte.Pe un perete, cineva a scris cu var: ”Dumnezeu e mort. Semnat: Nietzsche.” Alături, altcineva a adăugat: ”Nietzsche e mort. Semnat: Dumnezeu.”

Dualităţi.Chirurg şi pacient, judecător şi inculpat. Unul îşi riscă viaţa pentru ca astfel celălalt să şi-o câştige pe a sa.

Carte.O carte care nu te împiedică să adormi, în timp ce o citeşti: o carte decofeinizată.

Arbori.Un maiestuos platan singuratic, înconjurat de fagi uniformi: ca o panteră, de rasă, într-un grup de elefanţi.

Cimitir.Azi, pe dealul Cetăţii, am văzut un cimitir... cu burta plină.

Mamă.”Acel ce-şi părăseşte, fără temei, ţara pentru una mai înaintată seamănă cu omul care şi-ar alege altă mamă, printre femeile mai chipoase.” (N. Iorga) 

Deziderat.Unii folosesc, în loc de ”dorinţă”, exclusiv acest cuvânt. Ei numesc asta: cultură.

Spovedanii.Mulţi oameni de azi preferă – după interes – să se spovedească unui ziarist ori unui psihiatru, decât unui preot.

Vremuri.”Pe vremea mea... eheee!”. Expresia denotă că omul care-o foloseşte nu mai aparţine prezentului. Este un mort care vorbeşte...

Sfat.Vreţi să redeveniţi frumoşi şi tineri? Priviţi-vă într-o fotografie veche, din liceu.

Prostie.”Se ştie destul, dar se uită prea mult (desigur din motive grele de disciplină socială), că seriozitatea este deghizarea obişnuită a prostiei. Greşit se zice curent: ”râzi ca un prost”. După dreptate, ar trebui spus: eşti grav ca un prost. Prostia, mai ales în funcţiune socială şi autoritativă, e eminent solemnă şi are prin urmare o groază vitală de glumă şi de comic. Prostia esenţială şi compactă se apără... înjosind absolut gluma şi comicul în faţa seriozităţii autoritare şi imbecile. (...) Cui nu se pricepe să râdă de sine la timp şi cât trebuie, uşor i se întâmplă să fie de râsul altora: altădată i se întâmplă şi mai rău.” (Paul Zarifopol)

Suicid.Am gândit mult, demult, la motivaţia, scuza, mobilul sinucigaşilor. E un gest, de fapt, credeam, eu... de liberă opţiune... de eliberare, de renunţare. De refuz. Acum mi se pare tot mai mult (dată fiind şi diversificarea actului suprem, tot mai des însoţit, precedat de crimă – oricare ar fi motivul lui - unul de laşitate, de slăbiciune. Şi nu mă refer (numai) la morala creştină, ce refuză şi condamnă asemenea gest. Nu. Mă refer la faptul că sinuciderea nu este un act, un gest de eliberare, de demnitate. Ci unul de – cred - totală laşitate. Dacă eşti, de pildă, bolnav terminal... n-ai decât să iei o doză dublă de medicamente... Nu să faci cu ostentaţie spectacol... Mă gândesc şi la cei care rămân, după tine... Soţie, copii... Ei vor fi, mereu... urmaşii ”ăluia care s-a spânzurat”. Başca negocierile cu popa, la cimitir, asupra locului îngropării... Glumeam trist (scuze!). Bref: mă tem că orice sinucidere... pe care o respect, ca gest definitiv... conţine şi - dincolo de ostentaţie, de ţipăt disperat - un mesaj total inutil, ineficient: de a schimba, reforma ceva, cu preţul vieţii tale. Adică: (de pildă) nevastă-ta să nu mai fie infidelă (pentru că multe sinucideri (de regulă, masculine) se datorează geloziei, problemelor de cuplu)... Ea va rămâne la fel: bună de muscă, cum se zice. Ţi-or mulţumi-o alţii... Ori... pe alt plan: să ne respecte guvernanţii (ei vor rămâne etern la fel: nişte farisei). Şi atunci, ce rost ar avea exitul definitiv, evadarea prin exit, voluntar, asumat!? Mă gândesc, scriu aici, despre inutilitatea sinuciderii. Realizez că sunt mai multe feluri de sinucideri: Sunt sinucideri ”curate” - adică textual, etimologic corecte: sin-ucis (îmi iau viaţa... adică viaţa mea... nu a altora. De unul singur, fără să implic alt semen). Cazuri celebre: Cesare Pavese, într-un hotel, din pricină că o iubită îl refuzase, fiind el, sleit erotic în urma unor repetate boli lumeşti, netratate la timp (de altfel, ultimele lui rânduri scrise au fost: ”nişte femeiuşti mi-au făcut-o!”, iar fraza poate fi ”citită” în mai multe chei. Apoi Hemingway, în culmea averii, gloriei lui (se pare că marele scriitor avea antecedente de sinucigaşi în arborele lui genealogic. Oare o fi sinuciderea asta o boală moştenită?). Din păcate, văd - mai ales la noi - că sinuciderea devine o formă de laşitate, o penibilă fugă de răspundere: sunt tot mai dese cazurile când, de regulă, un bărbat - dar şi - vai! - o femeie (vezi cazul poliţistei argeşene) - îşi ucide soţia şi/sau copiii, înainte de a-şi lua el însuşi viaţa. Un soi de ucigaşi, de criminali... care ”evadează”, de fapt, de frică, se ”salvează”... prin sinucidere! V-aţi gândit, vreodată? Ce demoni, oare, umblă printre noi...!?

Paradox.”Atâţia pomi, pe care vânturi năprasnice nu-i pot frânge, se rup sub greutatea propriului rod, bogat.” (Lucian Blaga)

Love.De cele mai multe ori, nu te îndrăgosteşti de o femeie pentru calităţile ei, ci o iubeşti pentru că o împodobeşti cu calităţi pe care, de fapt, tu i le atribui.

Făţarnic.Un om cu două feţe... şi fără nici un obraz!

Copaci.”Nu se aruncă niciodată cu pietre în copacul sterp, dar nici în acela care-şi apleacă ramurile pline de rod!” (Nicolae Iorga)

Insulta. Insulta, înjurătura, nu e decât o neputinţă dospită îndelung şi care, ajunsă la exasperare, trebuie (ca un puroi, ca un buboi) să se elibereze, să se manifeste. Pe cât putem, să încercăm să o percepem, suportăm, înţelegem, ca atare. Deşi nu e uşor...

Lecturi (esenţiale). Am citit atent Biblia şi Coranul, care ne învaţă să ne iubim aproapele. Acum citesc Kamasutra... care e mult mai precisă!

Nevastă.Lumea zice că nu ştiu să gătesc, dar nu-i adevărat! Fac cele mai bune zile fripte.