Cezar STRATON

Bărbăţie.1. Care ar putea fi – prin vârste – înţelesul noţiunii de „bărbăţie” – pentru acea jumătate din membrii speciei „homo sapiens”, adică pentru bărbaţi, care chiar ţin cu dinţii la orgoliul lor de purtători de sac scrotal? La vârsta de 4 ani, începi să pricepi – şi ţi se tot repetă! – că „a fi bărbat” constă în a nu face pipi în pantaloni. La 12 ani – nu mai repet miza, e clar că vorbim despre mândria de a te putea crede un mascul de succes –, plăcerea ar fi să ai cât mai mulţi prieteni. La 18-19 ani te simţi validat ca mascul doar dacă ai un permis de conducere. La 20-25 de ani, te crezi bărbat „total” dacă ai parte de foarte mult sex (permisul de conducere ţi se pare un adjuvant esenţial). La 30-35 de ani începi să pricepi importanţa banilor... La 50 de ani, unica ta obsesie şi implicit „legitimitate” este să câştigi, să aduni şi mai mulţi bani... La vârsta de 60 de ani începi să te simţi confortabil dacă mai ai încă parte de sex. La 70: să mai ai dreptul de a-ţi păstra valabil permisul de conducere. La 75: să mai ai – în viaţă – câţiva dintre prietenii pe care ţi i-ai făcut când aveai numai 12 ani (e drept că ar fi şi unicii amici adevăraţi, verificaţi de istorie şi de propria ta vârstă!). La 80 de ani (vezi începutul!) a fi un bărbat încheie cercul: performanţa se cheamă – din nou – a nu face pipi în pantaloni... Asta e, asta suntem... 2.  „Cred că fiecare bărbat trebuie să rămână stăpânul propriului destin. Destinul meu este de a mă căsători cu această femeie care, fără a fi o fiică de rege, va deveni regina mea. Ea va domni peste trei pogoane de pământ, inima mea şi câţiva plozi” (Vincent Perez în „Fanfan la Tulipe”, 2003).

Buget.Dreptul inalienabil al statului de a cheltui mai prost banii tăi decât o poţi face tu însuţi.

Fata (Morgana). Iluzie optică ce sugerează – prin greşită tălmăcire a numelui acestei iluzii – imaginea unei femei pe care tu nu o vei putea niciodată... pipăi.

Femei. 1. Motivul principal pentru care femeile nu reuşesc la fel de bine în politică precum bărbaţii este acela că, de regulă, ele nu au... soţii. 2. O femeie mi-a explicat de ce nu vor fi niciodată multe femei în politica „de top”: e prea obositor să ai de machiat două chipuri în fiecare dimineaţă: chipul tău şi ”chipul” pe care-l aşteaptă alegătorii, telespectatorii. 3. Multe femei sunt ca majoritatea politicienilor: preferă să se întindă pe canapea decât să şteargă praful de sub ea. 4. Femeia matură, coaptă, aflată în căutarea disperată a unui soţ şi politicianul implicat în campania electorală sunt cele mai lipsite de scrupule animale de pradă. 5. Ca şi politicienii ori calendarele de perete, nu sunt foarte bune decât în primul an. 6. Nici o femeie nu poate fi atât de rea încât să nu te bucuri că n-ai dat peste una mai rea ca ea. Nici un ales nu se va dovedi atât de bun încât să nu regreţi că nu ai votat unul mai bun ca el. 7. Femeia puternică are prieteni, eventual proveniţi dintre foştii amanţi. Femeia slabă are doar amanţi. 8. Bănuiesc că unicul avantaj cert pe care ele îl au faţă de bărbaţi (pe lângă, să zicem, faptul că nu chelesc – mă rog, nu în proporţia specifică bărbaţilor) constă în aceea că sunt scutite de – uneori – sfâşietoarele dubii masculine de „paternitate”... În sensul că n-am auzit, încă, de „dubii de maternitate”...

Castitate. Păzită, cândva, cu ajutorul celebrei centuri. Contrar ideilor comune, ea nu era impusă atât de soţii geloşi – plecaţi în lungi cruciade –, ci era purtată voluntar de doamnele rămase acasă, pentru a se apăra de violenţa sexuală specifică vremii. Asta înseamnă că tot ele aveau – ca întotdeauna! – cheile... În „muzeele erotismului” există însă şi centuri concepute în scopul autosatisfacerii „purtătoarei”, ceea ce infirmă ideea impunerii utilizării acestei legendare păzitoare a fidelităţii.

Căsătorie.1. Asociaţie foarte frustrantă, cel puţin din punct de vedere sonor. În primul an el vorbeşte, iar ea ascultă. În al doilea, rolurile se inversează. Începând cu al treilea an, ţipă amândoi şi ascultă doar... vecinii. 2. După norocul fiecăruia, este fie un corn al abundenţei, fie o abundenţă de coarne. 3. „O funie groasă ce strânge, progresiv, gâturile a doi sinucigaşi consensuali şi simultani” (A. Hebert). 4. Legea căsătoriilor militare, în vigoare la noi în perioada antebelică, solicita avizul preliminar al şefilor ofiţerului cuprins de pofta însurătorii, cât şi afişarea prealabilă, în public, a intenţiei matrimoniale. Acesta a fost, de fapt, declicul ce a determinat evadarea-dezertarea, ruşinoasă – după mândria Casei Regale, romantic-tinerească după mine –, la Odesa, a ofiţerului Carol, pentru săvârşirea căsătoriei lui cu Zizi Lambrino. Ulterior – bazat pe procesele din anii ’50, când absolut toţi „eroii” poveştii erau în exil, procese judecate la Paris şi apoi Lisabona –, nepotul Paul susţine că bunica lui, Zizi, dorea exclusiv recunoaşterea paternităţii fiului Carol-Mircea (am asistat, accidental, la înhumarea sa în cimitirul Mănăstirii Cozia, aflându-mă la Călimăneşti). De fapt, abandonata Zizi dorea doar mai mulţi bani în schimbul tăcerii ei, pretenţie justificată în fond de „amnezia” Casei Regale de a-i plăti cash, cum promisese, compromisul... Bietul Paul – cu prunc botezat de Băsescu, spre supărarea Casei Regale – a jinduit ipocrit şi la obţinerea unor întinse suprafeţe păduroase pe valea Bistriței. Ca să revin la stricteţea regulamentului însurătorii ofiţereşti, notez că el impunea pretenţia de-a dreptul absurdă ca mirele „să probeze cu acte onorabilitatea miresei”... Dumnezeule, aş zice, de unde să aduc adeverinţă că aleasa mea nu-i o…? Iată, cred, sursa obiceiului ca mulţi ofiţeri mai „copţi” să prefere a se recăsători cu prostituate – devenite, spun bătrânii, soţii şi mame perfecte – după ce, în prima tinereţe, se însoţiseră, regulamentar, cu cuminţi fete de familie, cu anoste, dar salvatoare aducătoare  ale „fondului de garanţie” bănească impus oricărui aspirant la gloria militară...