Cezar STRATON

Ipocrizie.Secolul XIX. Secol ipocrit, care reprimă sexul, dar este obsedat de el. Interzice nuditatea, dar priveşte ipocrit prin gaura cheii. Înlănţuieşte familia, dar promovează bordelurile. Pare că toate contradicţiile jocului amoros s-au coagulat în acea epocă. Ca întotdeauna, femeile sunt cele oropsite. Abia spre sfârşitul său, acest veac curios aduce în prim-plan un ingredient al dragostei, ignorat până atunci: plăcerea. Care se instalează în viaţa oamenilor o dată pentru totdeauna. L-am citat, aproximativ, pe Jean Corbin, un fin cunoscător al epocii. Este epoca jurnalelor, a confesiunilor romantice către amantul văzut ca o creatură celestă de tânăra fată, ea însăşi un înger al purităţii şi neprihănirii. Dragostea e o experienţă mistică, ce se mărturiseşte doar când există lipsă, depărtare, suferinţă şi se împlineşte adesea doar printr-o simplă, diafană atingere. Psihologi şi istorici se întreabă dacă nu cumva acest romantism angelic şi exaltat este nu atât un reflex al realităţii cotidiene, cât o formă de exorcizare, de compensare prin imaginar a unor frustrări intime resimţite în viaţa de zi cu zi. Corpul femeii este - la propriu şi la figurat - încorsetat, ascuns bine cu noduri, agrafe, butoane. Bărbaţii sunt înveşmântaţi în haine negre şi gri, în formă de burlan. „Sexul acesta este în doliu”, scrie Baudelaire. Se practică o morală dublă: tânărul care îi face curte decentă fetei pure şi nevinovate, frecventează cu asiduitate bordelurile. Pentru el există două tipuri de femei: îngerul şi femeia de moravuri uşoare. Dualitatea caracterizează şi percepţia corpului feminin, simultan idealizat şi degradat: „Ieri eraţi o divinitate, astăzi sunteţi o femeie”, scrie Baudelaire după prima sa noapte cu doamna Sabatier. „Femeia - scrie Corbin - trebuie să se prefacă a fi o pradă şi să nu mărturisească plăcerea. Louise Colet, care îl asaltează pe Flaubert într-o caleaşcă şi care face dragoste cu el într-un hotel mizerabil, îşi ridică apoi, vinovată, ochii spre cer, a rugăciune”. După un secol, Jean-Paul Sartre va scrie: „În 1846, o femeie din societatea burgheză, după ce se comportă ca un animal trebuie să se prefacă a fi un înger”. În consecinţă, în familie, practicile amoroase sunt strict reglementate: corpul este mereu ascuns - deşi bordelurile au oglinzi pe pereţi şi tavane! - bărbatul nu e interesat de plăcerea soţiei. Poziţia impusă e cea a misionarului, iar raporturile conjugale scurte, deoarece „astfel se favorizează conceperea”. Bordelurile se înmulţesc, iar activitatea lor este reglementată. Prin contrast, în păturile sărace, dragostea este trăită firesc, natural, liber. (C.S.)

Emancipare.Teama faţă de plăcerea feminină persistă până spre 1880, când se vorbeşte în premieră deschis despre „viaţa sexuală”. Odată cu publicarea unor cărţi, precum „Doamna Bovary” ori „Nana”, romantismul slăbeşte, femeia nu mai este un înger, ci un pericol, ca şi bolile venerice, ce devin obsedante pentru societate. Unele practici - cum ar fi homosexualitatea - denunţate până atunci doar de morală, capătă interdicţii şi justificări medicale, patologice. Penultimul „fin de siècle” aduce o mai mare libertate femeii: călătoriile cu trenul, vacanţele femeii singure, băile, favorizează aventurile. Între tineri se dezvoltă o nouă practică inedită - ce conciliază, reciproc avantajos, virginitatea, pudoarea şi dorinţa - flirtul. Noul „cod romantic” ce va avea un viitor strălucit, alătură schimbului timid de priviri atingerea uşoară, apoi sărutările, mângâierile, pipăitul ce duce adesea la orgasm în lipsa coitului. Începe o nouă epocă, un nou erotism, se conturează un alt tip de cuplu, mai unit, mai deschis: femeia devine mai cunoscătoare şi mai activă, bărbatul mai atent, mai generos. Egoismul masculin milenar bate în retragere. Contracepţia se dezvoltă, mai ales prin întreruperea coitului. Senzualitatea împărtăşită începe să se substituie clasicei sexualităţi genitale şi rapide, având drept unic scop procrearea. Este o primă „revoluţie sexuală”, cu un secol înaintea celei ce avea să cucerească lumea după 1960. (C.S.)

Bigamie.„Bigamia înseamnă a avea o femeie în plus. Ca şi monogamia, de altfel…” (H.L. Mencken)

Amant.„Un amant o învaţă pe femeie ceea ce soţul ei îi ascunde.”(Balzac)

Triunghiuri.Treptat însă, sexul premergător căsniciei câştigă teren. Dacă în „La Belle Epoque” - în primul deceniu al secolului XX - o cincime din fete au relaţii prenupţiale, proporţia atinge o treime în perioada interbelică şi o jumătate în anii 1950. Cuplul conjugal (A. Corbin) începe să se erotizeze, sărutările şi mângâierile devin mai pasionale şi mai puţin ascunse în intimitatea alcovului. Chiar dacă nuditatea conjugală e încă timidă, preliminariile amoroase şi preocuparea pentru satisfacţia intimă a partenerei încep să pigmenteze un act sexual ce se desfăşura înainte în mod primitiv, orientat fiind exclusiv spre satisfacerea rapidă a bărbatului. Legislaţia muncii influenţează, la rându-i, moravurile: după 1930, datorită concediilor cu plată, femeile se duc la băi, la plajă, poartă costume de baie sau pantaloni pentru a urca pe bicicletă. Încet, încet, corpul va fi tot mai oferit privirilor. Dar pentru femeie plăcerea încă nu devine o revendicare afirmată, ci mai mult căutată, inclusiv prin adulter. Triunghiul ideal (căsătorie - sentiment - plăcere) începe timid să se contureze,  dar între cele două războaie mondiale apare un nou fenomen de masă: multe cupluri se destramă datorită plictiselii. Adulterul relevă disfuncţia cuplului, acuzată mai ales de femei: în perioada respectivă, femeile înaintează 75-80% din cererile de divorţ. „Cuplul - scrie Laure Adler - ca o contopire a două singurătăţi, închisă în sine, e o invenţie unică a secolului XIX. Înainte, cuplul nu avea nici intimitate, nici spaţiu privat, nu exista nici patul separat, ascuns vederii, nici alcovul conjugal. Cuplul şi familia erau deschise. Burgheziei îi revine meritul de a fi introdus iubirea-pasiune în căsătorie, tărâm unde era necunoscută şi adesea interzisă. Modelul cuplului ca entitate de sine stătătoare se răspândeşte în întreaga societate, pentru ca, în anii 1920-1930, căsătoriile din dragoste să devină regulă şi nu excepţie”.

Fidelitate.„Fidelitatea nu-i adesea decât o problemă de obişnuinţă.” (Michel Conte)

Alb.„Hârtia şi femeia sunt două lucruri albe ce suportă orice.” (J. Lacan)