Cezar STRATON

Voluptate.În secolul lui Descartes, observaţiile atente şi  consecvente asupra naturii relevă un adevăr ce spulbera marele mit antic al iubirii: sexualitatea e o forţă de nestăpânit, naturală (deci firească), o chestiune pur biologică, un impuls ce se cere detaşat de noţiuni cultural-convenţionale, precum familia ori fidelitatea. Trăiască biologia! Trăiască voluptatea! Trăiască adulterul! E doar aparent ciudat că, în plin secol XVII, raţionalismul răpeşte iubirii profunzimea şi seriozitatea şi o transformă într-un simplu amuzament, într-un „modus vivendi”. Rigidele percepţii asupra căsătoriei generează, prin reacţie, acceptarea - aproape ca o normă socială - a legăturilor amoroase extraconjugale. În cercurile nobile, bărbatul are, pe lângă soţie, o metresă, aflată cu aceasta în relaţii de respect şi ajutor reciproc. Divorţurile sunt rare, adulterul devine regulă, aproape obligaţie. Ca opţiune interioară, bărbatul european este „profund divorţat”, ceea ce îi dă unui Voltaire prilejul să noteze: „Divorţul provine probabil din acelaşi timp cu mariajul. Cu toate acestea, eu cred că mariajul este mai vechi cu… câteva săptămâni”. Odată absolvită de obligaţia sacră de a asigura genealogia şi perpetuarea blazonului soţului, soţia are pretenţii - acceptate - la „real sex”. În Franţa, ea îşi numeşte amantul „petit maître”, în Italia „cavaliere servente”. Nobilele italience îşi garantează, prin contractul de căsătorie, numărul de amanţi admisibil. Buna purtare pretinde ca amantul să-l considere pe soţul partenerei sale de erotism cel mai bun prieten şi confident. Lesne, aşadar, de înţeles, indignarea unui tânăr amant care îi reproşează soţului - încornorat de bună voie - lipsa de vigilenţă: „Domnule, soţia dumitale ne înşală!”… Monarhii îşi permit chiar să îşi exhibe privilegiile: ţarina Ecaterina a II-a a Rusiei are, asemeni predecesoarei sale Elisabeta, mai mulţi amanţi „oficiali”, de care - scrie cu umor un autor - „se foloseşte aidoma periuţei de dinţi din zilele noastre: dimineaţa după trezire şi/sau înainte de culcare. Asemeni periuţei de dinţi, când <prestatorul este tocit>, este schimbat fără regrete cu altul, nou”. La recepţiile oficiale, Ludovic al XIV-lea apare însoţit de regină şi de amantele sale. Există chiar rangul de „maîtresse en titre”  - femeia mai curtată şi mai temută decât orice ministru - pentru obţinerea şi păstrarea căruia soţii pretendentelor nu se dau în lături de la nici o concesie. Astfel că, integrat în tabloul epocii, Casanova - care îşi evaluează palmaresul la câteva mii de femei - pare un bărbat oarecare. „Modest”, el scrie: „Epoca noastră fericită nu mai are nevoie de târfe, pentru că disponibilitatea sexuală o găseşti peste tot, la cele mai cuminţi femei…”. Molière trăieşte, simultan, cu trei femei, pentru a se însura, în final, cu fiica uneia din ele, ce putea să-i fie copil (situaţie repetată, după vreo trei veacuri, de „teribilul” Woody Allen, ce va încheia un mariaj fericit cu fiica femeii şi partenerei sale de o viaţă, Mia Farrow…).

Ninon(de Lenclos). Azi ne poate părea surprinzătoare, şocantă, „filiaţia” spirituală între cultivata târfă de salon Ninon de Lenclos şi… Voltaire. Ninon va inaugura prima generaţie a marilor metrese franceze: trei generaţii succesive din neamul ducilor de Sevigné - tată, fiu şi nepot - au fost iniţiate erotic de ea. Motiv pentru celebra scriitoare, membră a nobilei familii amintite, să-i înalţe elogii şi să-i caute tovărăşia. Ninon şi-a pierdut virginitatea la 15 ani, prin prostituţie, şi - credincioasă propriei devize „dragostea este o patimă eliberată de orice obligaţii morale” - va „contabiliza” în următoarele două decenii de viaţă nu mai puţin de 4.959 de bărbaţi! Era încă atractivă în 1677, când, la 57 de ani, avea să fie invitată la Versailles de Regele Soare, pe care îl va fascina! Mai puţin cunoscut este faptul că la moartea sa, în 1705, bătrâna de 85 de ani lăsa toată averea sa fiului avocatului Arouet - viitorul filosof - „ce trăieşte la iezuiţi, pentru a-şi putea procura cărţi”. Spiritul cel mai proeminent al iluminismului este cumva, zic istoricii hâtri, creaţia unei curve, e drept că una stilată.

Voltaire.Voltaire însuşi este, ca om, departe de imaginea pe care o viaţă închinată filosofiei ne-ar putea-o sugera. La 38 de ani, bărbatul rebel, rămas singur şi cam… sărac după moartea protectoarei sale, contesa Fontaine-Martel, se îndrăgosteşte de Marchiza de Châtelet, o femeie cultă, căsătorită cu tolerantul ei soţ ofiţer, tocmai părăsită de doi amanţi şi autoare a unei tentative eşuate de sinucidere. Legătura va dura - într-un perfect „triunghi” conjugal, transformat, amiabil, într-un „patrulater” după apariţia unui mai tânăr amant - până la moartea femeii, la vârsta de 43 de ani, ca urmare a complicaţiilor, la naşterea unui copil ce va fi recunoscut, prieteneşte, de toţi cei trei bărbaţi… Voltaire se va muta la Paris, unde va relua legătura amoroasă, mai veche, cu nepoata care îl îngrijea. Incestul nu punea probleme esenţiale marelui gânditor…

Mariaj.„Mariajul reprezintă triumful obişnuinţei asupra urii.” (O. Levant)

Castitate.  „Regret că trebuie să recunosc că majoritatea femeilor care au excelat în spirit au eşuat la capitolul castitate.” (Elizabeth Montagu).

Concubinaj.„Şi concubinajul a fost corupt. Prin… căsătorie.” (F. Nietsche)

Interes. „Doar dragostea este dezinteresată. Căsătoria, niciodată.” (F. Picabia)