Cezar STRATON

Minciuni(salvatoare). ”Numai femeile măritate şi medicii ştiu cât de necesară şi binefăcătoare este minciuna pentru bărbaţi.” (Anatole France)

Plutire.”E mai bine să ai o femeie slabă decât una grasă, fiindcă, în caz de înec, cea grasă pluteşte deasupra apei.” (Talmudul)

Lux. ”Luxul femeilor a ajuns azi atât de exorbitant, încât trebuie să fii excepţional de bogat sau nebuneşte de îndrăgostit ca să ai o femeie pentru tine singur. Azi nu mai e chip - cred - decât să iubeşti femeile altora.” (Balzac)

Poezie.”Cititoarele unui poet sunt, toate, amantele lui tăinuite.” (Jean Paul)

Reformă.Odată cu Reforma, prima mare rebeliune a păturii sărace împotriva concepţiei nobililor, nevoile şi practicile „poporului” dobândesc o pondere notabilă. Până dincolo de mijlocul mileniului doi, coexistă două lumi diferite în privinţa abordării iubirii şi căsătoriei. La cei bogaţi, fetele continuă să se mărite devreme, precum Julieta, ce nu are încă 15 ani când se căsătoreşte cu Romeo. Aristocraţia europeană îşi va păstra încă mult timp acest monopol al consumului de trupuri fragede (în avantajul bărbaţilor, desigur). În sec. XVI, Montaigne sfătuia bărbaţii să nu se căsătorească înainte de 30 de ani. Căsătoria este o afacere ce exclude dragostea: tânăra fată este un animal de gospodărie ce aşteaptă să fie vândut - conform „tabelului de căsătorie” ce îi hărăzeşte, în funcţie de mărimea dotei sale, un comerciant, un funcţionar sau un marchiz - pe piaţa conjugală. În lumea oamenilor simpli, dimpotrivă, căsătoria se încheie la vârstă matură, când cele două părţi îşi câştigă o anumită independenţă economică. Aici, soţii sunt mai copţi, se căsătoresc într-un spirit de echilibru şi egalitate, astfel că afectivitatea joacă aici un rol cu mult mai important decât în cazul celor bogaţi. „Săracii - scrie un istoric - se gândeau mai mult la dragoste şi la atracţia fizică… Aceasta este una din marile schimbări ale vremii: ţăranii inaugurează căsătoria egalitară, bazată pe dragoste. Bogaţii îi vor urma mult mai încet pe acest drum al sensibilităţii conjugale”. Reacţia „oficială” nu întârzie. Biserica Catolică „simte” că ar putea pierde controlul şi - la Conciliul din Trento (1563) - promovează în premieră un drept matrimonial obligatoriu ce întăreşte vizibil poziţia femeii. Dacă pentru protestanţii veacului al XVI-lea căsnicia începe să fie o chestiune lumească, pentru catolici mariajul este promovat de la „o porcărie tolerată cu dinţii scrâşnind” la „o instituţie sfinţită de Dumnezeu”. Căsnicia devine sfântă, dar femeia continuă să rămână… asistenta diavolului. (C.S.)

Vrăjitoare.Nici Luther, spirit rebel şi realist, cel ce decretase ferm, chiar şi pentru preoţi, convieţuirea între bărbat şi femeie ca fiind cea mai firească şi benefică practică, nu rămâne imun la noua demenţă colectivă şi va afirma că „vrăjitoarele trebuie extirpate, căci ele comit furturi, adultere, jafuri şi crime”. Noua diabolizare a „fiinţei murdare”, femeia, era declanşată, iar isteria colectivă va atinge cote pe care azi nu le-am putea înţelege. Încă din 1484, înaintea înmuguririi Reformei lutherane, startul nebuniei va fi dat de bula papei Inocenţiu al VIII-lea care afirma că, în Germania, „numeroase persoane se dezic de credinţa catolică, preacurvesc cu Satana şi strică cu formulele lor vrăjitoreşti fructele din pântecele femeilor, dobitoacelor, fructele pământului şi oamenii”. Probabil că celebra bulă a fost proba încercării Romei de a-i „droga cu frică” pe bogaţii şi necredincioşii germani. Până a-şi atinge apogeul, vânătoarea de vrăjitoare va mai avea nevoie de peste un secol. Mai exact, până la apariţia „Ciocanului vrăjitoarelor”, ce va deveni - prin tiraj şi circulaţie - primul best-seller din istoria Evului Mediu după traducerea Bibliei lui Luther. Lucrarea citată ne relevă, azi, complexele sexuale ale unor autori desfiguraţi mintal de celibat, făţărnicia dogmei, dar, şi inferioritatea bărbaţilor epocii în faţa capacităţii intuitive superioare a femeii şi frica în faţa sexualităţii feminine, una cu mult mai complexă şi profundă decât cea masculină. Unii autori estimează la peste două sute de mii numărul vrăjitoarelor arse în Germania şi la peste un milion în restul Europei. Femeile - supuse torturilor grele şi determinate să mărturisească în schimbul acordării sfintelor sacramente indispensabile mântuirii - sunt pedepsite atât în ţările catolice, cât şi în cele evanghelice, atât în Europa, cât şi în America. Demenţa publică e atât de generală încât bărbaţii nu se mai încred în nevestele lor şi nici femeile în ele însele… Bogătaşul G. Knilling redactează o emoţionantă şi argumentată petiţie pentru achitarea soţiei sale, ce fusese pusă sub teribila acuzaţie. Dar nu uită să insiste, la urmă, ca în cazul în care femeia se va dovedi „pătată incestuos de Diavol”, pedeapsa să fie exemplară…

„O asemenea isterie ucigătoare care să dureze aproape trei secole nu a mai existat în istorie, nici măcar în perioada barbară - scrie un istoric. În zorii erei raţionalismului, fenomenul este fără pereche în istoria persecuţiilor. Pentru că acum nu mai e sacrificată o minoritate politică, etnică sau religioasă, ci oameni, fiinţe apropiate şi dragi. Soţii, fiice, surori, femei iubite sunt torturate groaznic şi ucise fără ca bărbaţii ce le iubeau să se opună energic şi hotărât”. Ultima vrăjitoare din Bavaria este arsă în anul 1775: Anna Maria Schwägel e numele său. (C.S.)

Evoluţie.„Totul s-a schimbat. Pe vremuri tinerele femei cedau soţilor lor cu sentimentul că îndeplinesc o datorie dificilă. Azi, ele o fac din plăcere!” (Marcel Aimé)

Fund.„Fundul femeilor este la fel monoton ca şi spiritul bărbaţilor.”(Guy de Maupassant)