Cezar STRATON

Motto. Îmi place femeia care are un trecut… şi bărbatul care are un viitor. (Oscar Wilde)

Vârste.Un bărbat a întrebat-o odată pe celebra curtezană Ninon de Lenclos, pe când ea avea şaptezeci de ani: La ce vârstă se sfârşeşte amorul... dorința... sexul? O, pentru asta trebuie să întrebaţi pe una mai bătrână! – răspunse ea.

Amant. ”O femeie nu-şi poate alege un prieten mai trainic, mai discret şi mai curat decât pe amantul celei mai bune ei prietene.” (Allenberg)

Hrană.”Fără îndoială, femeia este o mâncare demnă de zei, dar numai când n-o asezonează, cu condimente, diavolul.” (Calderon de la Barca)

Toaletă.”S-a observat că, dintre toate animalele, pisicile, muştele şi femeile sunt acelea care îşi pierd cel mai mult timp cu toaleta lor.” (Ch. Nodier)

Romantism(vs căsătorie). Denis de Rougemont operează o subtilă distincţie între iubirea romantică (de felul celei cântate de trubaduri) şi căsnicie: el crede că deşi iubirea romantică învinge numeroase obstacole, există totuşi unul, esenţial, în faţa cărui se dovedeşte întotdeauna neputincioasă: durata! Iar căsătoria este, prin definiţie, o instituţie menită să dureze (altfel ce sens ar mai avea?). Putem, deci, vedea, în actuala proliferare - inclusiv prin cinematografie şi televiziune - a iubirii de tip „romance” (sau, dacă vreţi, telenovelă) una din cauzele - ori din efectele? - crizei actuale a căsniciei, mai ales în societăţile „ghiftuite”? Întrebarea îşi are temei şi rost, fie şi doar dacă ne gândim la dezinvoltura cu care o tânără miliardară declara: „Este minunat să te căsătoreşti pentru prima oară!” (ea va divorţa peste un an…). Tot autorul citat crede că „nu există, poate, domeniu în care omenirea contemporană să se dovedească mai nevoiaşă decât cel al afectivităţii, lăsată în paragină, dacă nu chiar dispreţuită de societatea noastră tehnico-ştiinţifică, ai cărei tineri se văd siliţi să-şi caute scăparea fie în evaziune, fie în întoarcerea la stadiul copilăriei sau al tribului - droguri, comunităţi hippie, viaţă sexuală în grup… Eroarea romantismului îmbogăţit ce ne domină modul de viaţă constă în dorinţa subconştientă de a întemeia căsătoria pe iubirea pasională. Adică pe ceva ce o neagă de la început. O eroare mai puţin fatală - pentru că îşi poate găsi alternativă - este şi cea de a încerca să înlăturăm conştient pasiunea din căsătorie”. Care ar fi - la jumătate de veac de la publicarea textului mai sus citat - percepţia de azi despre raţiunile şi „aşteptările” unei căsnicii? Sondaje recente relevă că familia încetează să mai fie „refugiul împotriva vicisitudinilor existenţei”: ea nu se întemeiază, ca în Evul Mediu, pe „exploatarea a două patrimonii reunite”. Atunci să fi devenit sentimentul pur liantul cuplului legal? Mă îndoiesc, de vreme ce o anchetă efectuată în rândul femeilor europene arată că majoritatea (51%) doresc „un soţ bun şi un cămin liniştit”. Doar 20% mărturisesc că speră să găsească dragostea conjugală. Deşi - atenţie! - 48% cred sincer în nevoia şi în existenţa „marii iubiri”. Poftim de mai pricepe, „deşteptule”, îmi zic… Cine e de vină? Altfel spus, în dialectica zidită pe nisip mişcător a cuplului (căsnicie fără iubire, căsnicie asociată iubirii, iubire ce ignoră cuplul conjugal) unde ne aflăm, spre ce ne îndreptăm? Dau fuguţa la ultimele studii şi aflu că „familia, ca formă a socializării este - vrem sau nu - o unitate pe bază de interese sau de idealuri trecătoare, deoarece individul modern este mult mai conştient de propria lui propăşire şi confort; în mod reflex, el respinge constrângerile, limitele şi sacrificiile pe care le presupune relaţia pe termen lung, căsnicia”. Georges Duby vede în căsnicia viitorului o preponderenţă a eu-lui asupra acelui noi conjugal. Un contract liber asumat, dar nu şi în mod obligatoriu peren, o „înţelegere” ce devalorizează ideea de fidelitate. Nu te mai „instalezi” definitiv într-o căsnicie, ci o trăieşti înţelegând - în sfârşit (n.a.) - că şi celălalt, în speţă femeia, „este o libertate”, aptă şi legitimă oricând să-şi revendice o „radicală alteritate”. Astfel concepută, conjugalitatea devine „domeniul incertitudinii”, conform definiţiei dată de Clausewitz războiului.

Argument.„Cel mai bun argument pe care femeile îl pot invoca în favoarea lor este că noi nu le putem ignora.” (Renaud)

Fericire.„Ceea ce numim fericire nu e altceva decât propria capacitate de a iubi viaţa.” (E. Rey).

Puritanism.În secolele XVI-XVIII, în Italia, adulterul se pedepseşte cu închisoarea, ceea ce nu se întâmpla în Evul Mediu. Statul birocratic inventat de Vechiul Regim doreşte să impună o rigidă disciplină sexuală, la fel cum impune şi una fiscală. Cei care abuzează de minori sunt condamnaţi la moarte, pedeapsă la care poate ajunge, în 1589, în cetatea Fermo, şi cei ce sărută în public o femeie căsătorită sau văduvă. În Anglia lui Cromwell, femeile - dar nu şi bărbaţii! - vinovate de adulter erau condamnate la moarte. Pretutindeni în Europa, delictele sexuale şi atentatele la pudoare erau sever reprimate. Iată că Renaşterea îşi pierde - în materie de sexualitate - aura de farmec, veselie şi graţie pe care i-o atribuim. D. Simonnet numeşte chiar „cruciadă teroristă” vasta acţiune moralizatoare ce cuprinde întregul vechi continent. Dacă, de pildă, prostituţia era înainte tolerată, acum această practică este prohibită: în Londra secolului XVI, prostituatele sunt pedepsite cu lovituri de bici, iar în veacul următor se întocmesc liste negre pentru a fi cunoscute „femeile dezmăţate”. Peste 10.000 de femei vor fi deportate în secolul al XVIII-lea în America pentru „comportare indecentă”. În vremea lui Ludovic al XIV-lea, oricărei fete surprinsă cu soldaţii în apropiere de Versailles i se taie nasul şi urechile. Libertinajul sexual al secolului XVIII - reflectat de promiscuitatea ce domnea în rândul claselor superioare - nu e decât o reacţie a elitei contra reformelor rigoriste. Biserica şi Statul reuşesc să-i controleze doar pe oamenii din popor; aristocraţia consideră un privilegiu rezervat doar ei trăirea sexualităţii fără inhibiţii, atât în culise, cât şi în public. Este epoca unui Casanova, a unui Don Juan, dar şi a unui Sade ce a dus delirul la maximum. Libertinajul, o apologie a plăcerii individuale, devine o modă. Acesta va fi însă abolit de Revoluţie şi anulat total de Restauraţie, care va genera o generaţie credincioasă până la dogmă, rigoristă şi bigotă. Rousseau va sesiza şi va ilustra perfect contradicţia între elogierea importanţei individului şi sacrificarea acestuia în faţa colectivităţii. Biserica va sprijini subordonarea individului de către social. Sexualităţii i se va pune iar, pentru o bună bucată de vreme, „căpăstru”…