Cezar STRATON

Otravă. „Sunt geloşi care tac. Sunt geloşi care explodează. Sunt, categoric, în favoarea primilor. Dacă viaţa ta e otrăvită, la ce bun s-o otrăveşti şi pe a partenerului?” Antidot. „Gelozia e cel mai bun antidot cunoscut împotriva iubirii. O ucide cu siguranţă… la celălalt.” Exclusivitate. „Nu doreşti să posezi o femeie, doreşti să o posezi numai tu singur.” (Cesare Pavese). Dramă.”Te iubesc! Te ador! Eşti totul pentru mine! Nu pot concepe viitorul fără tine! Dar nici… cu tine, pentru că eu nu am fost primul tău bărbat, pentru că altul te-a atins, te-a făcut să ţipi de plăcere înaintea mea… Claude Anet vede în asemenea retro-incriminări forma cea mai gravă, cea mai „malignă” a geloziei. Cum am putea-o vindeca, depăşi, transforma în opusul ei, în încredere şi speranţă? Pascal Ide, preotul francez citat mai devreme, este de părere că victoria iubirii - atât împotriva trecutului, cât şi viitorului - constă în puterea, în ştiinţa de a păstra vii COMUNICAREA, IMAGINAŢIA ŞI IERTAREA, cele trei secrete eterne ale iubirii durabile. Trebuie ca mereu să „dublăm miza”, adică să iubim mai mult şi să facem tot timpul mici acte de iubire…” (C. S.). Leac. ”În încântătorul său eseu consacrat iubirii, Liviu Antonesei găseşte, în „inventarea trecutului”, antidotul, ”leacul” perfect pentru mântuirea trecutului „otrăvit” al iubitei. După ce observă, ca un fin „connaîsseur” al sufletului uman, ce este fratele meu de suflet (&de spirit), că „jocurile temporale” ale îndrăgostiţilor nu se opresc la ocupaţia predilectă a inventării scenariilor despre viitor, eseistul ieşean constată că la fel de multe resurse imaginative sunt consacrate re-scrierii trecutului, inventării unui trecut comun, dincolo de termenul întâlnirilor lor reale. Iubirea, ce ar putea fi definită ca o nesfârşită proiecţie spre viitor, trebuie să îşi „inventeze” şi un trecut echivalent cu dimensiunile sale. „Evenimentele dinaintea întâlnirilor reale – scrie, magistral, L.A. - devin semne prevestitoare ale acesteia. Între trăirile separate se găsesc punţi de comunicare secrete, pe care doar imaginaţia debordantă a îndrăgostiţilor le-ar putea bănui. Se recapitulează gesturile de iubire adolescentine ca şi cum s-ar fi petrecut împreună, deşi întâlnirea reală s-a produs mult mai târziu, poate la maturitatea deplină. Nu se sfiesc să-i imite pe cei mult mai tineri, sărutându-se pe stradă, mângâindu-se în obscuritatea sălilor de cinema, alintându-se cu gesturi copilăreşti de o intensitate înduioşătoare. Tot ceea ce nu s-a putut petrece din considerente temporale se va petrece în cele din urmă(…) Nu e vorba despre vindecarea vreunor frustrări, ci de un preaplin al trăirilor căruia nu-i ajunge un timp limitat, cel prezent, pentru a se manifesta. Din acest motiv trebuie recuperat întreg timpul. Trăind astfel iubirea, nesesizând vreun sfârşit al acesteia, dispare şi începutul, se accede la un fel de eternitate care este – ori, care nu este, de fapt, decât... n.a.! - un prezent dilatat infinit, dilatat tocmai prin intensitatea trăirii”. (C.S.). Despărțire. ” Ce se întâmplă, însă, cum putem „instrumenta” şi supravieţui sfârşitului, rupturii? Cum poţi răspunde unor reproşuri de felul „Ce fel de om poţi să fii! Nu mă mai iubeşti! Am crezut în tine, m-am dăruit, am sacrificat totul. Până la tine eram o femeie cinstită, acum mi-e silă de mine…Iar tu mă părăseşti.” Realist şi nu neapărat cinic, francezul Claude Anet alătură libertatea de a nu mai iubi celei de a te îndrăgosti. Iubirea - notează el - nu e făcută să dureze veşnic, ca palida lumină ce pâlpâie pe altare, şi pe care o întreţin nişte bărbaţi care nu sunt bărbaţi. Iubirea nu e nimic dacă nu e violentă, excesivă, zbuciumată, dacă nu e orbitoare şi rapidă, ca un bolid într-o noapte de vară, a cărui trecere, brusc, scoate din întuneric un întreg peisaj mirific spre a-l lăsa apoi să cadă iar în el…„Nu te mai iubesc…E adevărat. Nu sunt oare de plâns tot atât cât şi tine? Frumuseţea, iubirea ta mi se păreau, ieri, încă, nepreţuite. Azi, te privesc fără emoţie. În ochii mei ai murit. Crezi că nu simt preţul a ceea ce am pierdut?… Te-ai dăruit pentru că nu puteai rezista, nu mie, ci ţie însăţi, pornirii tainice, irezistibile, care te împingea în braţele mele…Plec… Unde mă duc? Nu ştiu. Voi găsi o femeie pe care s-o pot iubi cum te-am iubit pe tine?…Poate niciodată, poate peste un an, poate peste o lună…Până atunci, rămân singur, până în clipa când voi fremăta din nou întâlnind o femeie…o alta! Lângă ea, voi redeveni liber, fericit, încrezător: voi retrăi acele sublime ceasuri de fervoare pe care iubirea le cunoaşte doar la începutul ei…Apoi ne vom despărţi, pentru că, dăruindu-ne tot ce-şi pot dărui nişte fiinţe umane şi limitate, bucurii şi suferinţe, nu ne mai rămâne nimic de trăit, de împărtăşit în comun. Voi pleca iar, într-o zi ca aceasta, cu senzaţia, amară ca moartea, de suflet pustiu” Vânare (de vânt?). ”Cum să îl (o) condamni să iubească pe bărbatul (femeia) care a încetat să iubească? În virtutea cărui verdict? Pronunţat de care tribunal? Egoist este doar cel care vrea să continue cu orice preţ o relație evident secată, epuizată...și nu cel ce vrea – are și curajul! - să rupă şi să plece. Logica sentimentului amoros nu e de partea celui egoist și disperat: nu poate dăinui din milă ceea ce celălalt ar trebui să aibă exclusiv din iubire…Şi el...curajosul... pleacă…Ce s-ar mai putea adăuga? Doar constatarea - excelent intuită de Liviu Antonesei - că eternitatea unei iubiri adevărate e rareori una efectivă, fizică....ci e una imaginată, promisă şi chiar percepută ca atare, deoarece trăirea timpului are, în dragoste, alte măsuri decât cele marcate de ceasornic. Acelaşi subtil scriitor, L.A. citează un ilustrativ pasaj - scris, bag seamă, de o femeie deșteaptă - din M. Deon („Poneii sălbatici”): „Totul se revendică de la durată. Ia un bărbat într-o noapte, autorizează-l să facă orice vrea, să-şi satisfacă cele mai joase instincte, lasă-l să creadă că te-a umilit, că a umilit toate femeile în patul tău. Însă, odată sosită dimineaţa, dă-l pe uşă afară, şi atunci, sărmanul său orgoliu va căpăta o lovitură mortală. L-ai şters pur şi simplu, el nu va mai exista. Nici pentru el însuşi, nici pentru tine. Eu niciodată n-am făcut nimic altceva. Dar nu cu tine, iubitul meu unic: tu eşti durata”. Sublinierea finală - cred eu - înlocuieşte comentariile…” (C.S. –”Ecologia iubirii”).